4 intrări

22 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții cotidiene. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. ◊ Gen proxim = gen (5) care este cel mai apropiat de noțiunea de definit. – Din lat. genus, -eris.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. – Din lat. genus, -eris.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip, varietate caracterizată prin anumite particularități. Gen de aparate.Inginerii sovietici s-au folosit de ultimele invenții și perfecționări ca să execute cea mai frumoasă lucrare a genului, în timpul cel mai scurt cu putință. SADOVEANU, C. 46. Toni, organizatorul acestui gen de comerț, era un om misterios. BART, E. 267. Am scris, în două zile, zece scrisori de afaceri și mi-e capul incapabil... să mai poată turna o scrisoare de un gen susținut. CARAGIALE, O. VII 8. ♦ Fel de a fi, de a se comporta al unei persoane; manieră. Nu te prinde...Ce nu mă prinde?... – Genul ăsta pe care l-ai ales. SEBASTIAN, T. 58. ♦ (În legătură cu felul cuiva de a scrie sau de a lucra) Stil propriu, personal. 2. (În artă și literatură) Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. Portretul a fost un gen bine reprezentat la ultima expoziție. ▭ [În poemă] se conțin toate genurile poeziei. MACEDONSKI, O. IV 89. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspectele vieții de toate zilele. Stasov definea astfel într-un chip larg cuprinzător pictura de gen drept rezolvarea unei teme actuale în artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/4. ♦ (În literatură) Fiecare dintre cele patru diviziuni obținute prin clasificarea operelor literare în epice, lirice, dramatice și oratorice, după trăsături de conținut și formă consacrate de critica și istoria literară. Romanul este o specie a genului epic. 3. Categorie gramaticală exprimată prin forma luată de substantivele nume însuflețite pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc și care s-a extins, prin analogie, la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivul. În limba romînă substantivul poate fi de genul masculin, feminin sau neutru. 4. (În clasificările științifice) Grup care întrunește mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. Genul felinelor.

GEN s. 1. v. tip. 2. v. categorie. 3. v. specie. 4. v. teapă. 5. v. varietate. 6. v. factură. 7. v. sens. 8. v. regim. 9. v. fel. 10. (GRAM.) (înv.) sex. (Substantiv de ~ul feminin.)

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. Diviziune a creațiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce privește forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare. ♦ Stil personal, manieră de a compune. 3. Totalitatea lucrărilor muzicale clasificate în funcție de tematică, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul ființelor și care s-a extins prin analogie și la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. // (Și în forma geno-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) neam”, „origine”, „generație”. [< lat. genus].

-GEN Element secund de compunere savantă cu semnificația „de origine”, „generator”, „producător”, „care generează”. [Cf. it. -geno, fr. -gène, lat. genus, gr. -genes < genos – naștere, gennan – a naște].

GEN1 s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. diviziune a creațiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce privește forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare. ◊ stil personal, manieră de a compune. 3. totalitatea lucrărilor muzicale reunite prin tematică, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul ființelor și care s-a extins prin analogie și la substantivele nume inanimate, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasă de obiecte care au note esențiale comune, cuprinzând cel puțin două specii. (< lat. genus)

gen (génuri), s. n. – Fel, soi, tip. Lat. genus (sec. XIX). – Der. generic, adj., din fr. générique.

GEN ~uri n. 1) Grup de ființe sau de obiecte care se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natură. 3) biol. Categorie sistematică inferioară familiei și superioară speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticală care indică forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc (extinzându-se și la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (în teoria literaturii și a artei) Grup de opere caracterizate prin trăsături asemănătoare (în ce privește tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictură de ~ pictură care reprezintă aspecte ale vieții cotidiene. /<lat. genus, ~eris

gen n. 1. ceeace coprinde mai multe specii: omul e o specie a genului animal; genul uman, întreaga omenire; 2. fel, modă: haină de un gen nou; 3. stilul unui autor, modul unui artist: gen simplu; 4. în istoria naturală: grup de specii analoage; 5. Gram. proprietatea numelor de a exprima sexul (real sau fictiv): genul masculin, feminin, neutru.

gen n., pl. urĭ (lat. génus, géneris, d. gignere, génitum, a naște; vgr. génos. V. indigen, general, geniŭ, gentil; oxigen, genealogie). Reuniune de maĭ multe speciĭ care se aseamănă: genu uman. Fel, mod: genu vĭețiĭ cuĭva. În pictură, ceĭa ce nu e nicĭ portret, nicĭ peizaj [!], nicĭ de marină, nicĭ de istorie; pictură, tabloŭ de gen. Diviziune a arteĭ oratoriale cum o înțelegeaŭ ceĭ vechĭ: genu demonstrativ, judiciar. Modă, stil, gust: gen simplu. Șt. nat. Categorie de ființe compusă din speciĭ care se împart și ele imediat în varietățĭ și indivizĭ: lupu e o specie din genu cîneluĭ [!]. Gram. Formă pe care o primesc cuvintele ca să arăte [!] sexu: genu masculin, feminin și neutru.

GENO- /GENEA- /GENEZIO-, -GÉN, -GENÉZĂ, -GENEZÍE, -GENÍE elem. „care produce, care ia naștere”; „specie, gen, fel”, „familie, neam”. (< fr. géno-, généa-, génésio-, -gène, -genèse, -génésie, -génie, cf. gr. genos, genesis)


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

GEN s. 1. fel, mod, soi, specie, specimen, tip, varietate, (reg.) módru. (Există următoarele ~ de silogisme...) 2. categorie, fel, soi, specie, speță, tip, (înv. și pop.) seámă, (fig. peior.) poámă, sămî́nță, scúlă, stámbă, tacî́m. (Ce ~ de om o fi și ăsta!) 3. categorie, clasă, fel, soi, specie, speță, tip, varietate, (înv. și reg.) rúdă. (Un anumit ~ de indivizi.) 4. categorie, fel, soi, teapă, (fig.) calíbru, (reg. fig.) pắnură. (Avea doar prieteni de ~ lui.) 5. categorie, chip, fel, neam, soi, sort, specie, tip, varietate, (reg.) madeá, sad, (înv., mai ales în Transilv.) plásă. (Toate ~ de fructe.) 6. caracter, factură, fel, natură. (Lucrare de un ~ aparte.) 7. chip, fel, manieră, mod, sens, (rar) spírit. (Se pot face și alte observații în același ~.) 8. fel, manieră, mod, modalitate, regim, sistem, stil. (~ de viață.) 9. fel, mod, soi. (Are un ~ de timiditate nejustificată.) 10. (GRAM.) (înv.) sex. (Substantiv de ~ feminin.)

gen (‹ lat. genus „neam, rasă, fel, mod”) I. Clasă de fenomene muzicale reunite prin consensul datelor de structură și finalitate estetică. 1. Raportare a unui grup de creații la scopurile comunicării mesajului, în funcție de mijloacele utilizate (vocale – deci pe baza unui text literar – sau numai pur instr.) precum și în funcție de modul de execuție muzicală. Se disting astfel: g. operei* (numit, sub influența terminologiei fr. și g. liric), g. simfonic, g. muzicii de cameră, g. muzicii corale (v. cor), g. muzicii ușoare etc. În această accepție, g. este similar cu un anume domeniu al artei muzicale. Muzica sec. 20 cunoaște o constantă apropiere între aceste g., o ștergere a granițelor dintre ele, unele lucrări aparținând în egală măsură simfonicului și cameralului, operei și cantatei*, simfonicului și jazzului* etc. 2. Modalitatea de structurare a unei compoziții pe baza unei forme* statuate în decursul evoluției sale și ajunsă la deplina cristalizare într-o epocă istorică determinată. Se disting: g. monopartite: motetul*, madrigalul*, ricercarul*, fuga*, rondoul*, tema* cu variațiuni, uvertura*, passacaglia*, liedul* etc., ca și g. pluripartite (ciclice*): suita*, sonata*, concertul (2) (cu mai mulți soliști = concerto grosso* și cu un singur solist). În funcție de factură, teoria clasică a formelor a apelat la diviziunea g. în polifone* și omofone*. Primele fac parte, în general, din categoria monopartitelor, în timp ce pluripartitele se identifică, principial, cu omofonele. Între g. omofone pluripartite, care au dominat epoca clasicismului*, acela al sonatei este cu deosebire important, deoarece schema sa fundamentală – proprie primei părți și finalului* – și-a pus amprenta și asupra altor g., precum concertul sau uvertura*; în cuprinsul său, sonata și-a apropiat ca forme ale părților interioare g. monopartite, în special liedul, dar și variația, iar în final, rondo-ul, dar și passacaglia sau/și fuga. În funcție de ansamblul instr. cărora le sunt destinate, sonata poate da naștere unor (sub-)genuri: duo*, instr., trio (2), cvartet (2), cvintet (2), sextet (2), octet (2), nonet (2), dixtuor (2), simf. de cameră; simfonia* însăși deși (sub-)g. independent, este, din punct de vedere structural, o sonată. Desigur, anumite particularități compoziționale, precum specificul temelor*, amploarea dezvoltărilor*, în general, suprafețele mari pe care se derulează discursul acordat nu unui singur executant ci unui (mare) ansamblu, justifică aspirația spre gen independent a cvartetului sau a simf. Piesele de caracter* – numite, semnificativ și piese de g. – sunt lucrări instr. monopartite, transfigurând dansuri* pop. sau având o tentă programatică*; pot fi reunite într-o suită (ex. Kreisleriana sau Carnavalul de Schumann) sau într-un ciclu (ex. Preludiile sau Studiile de Chopin). Echilibrul dintre g. și formă devine instabil cu timpul. Astfel sonata romantică (ex. la Listz) tinde spre poemul* monopartit iar la moderni (ex. la Boulez) nu numai că are legătură cu forma, dar, prin organizarea ei serială*, se opune chiar principiului tonal* al acesteia; la rândul ei, simfonia, ca lucrare pur. instr., poate avea doar o legătură etimologică (it. sonare = „a executa instr.”) cu termenul originar (ex. Simfonii pentru 15 instr. soliste de Șt. Niculescu). 3. În folc., g. are accepțiuni apropiate definiției g. (2). El se constituie (în folc. muzical românesc) în virtutea a trei criterii: literar [ex. epic = balada (IV); cântec bătrânesc; liric = cântec (I, 1); doină*]; funcțional: g. ocazionale sau rituale (ex. colinda*, bradul*, cununa*) și neocazionale (ex. cântecul, doina, cântecele pentru copii); muzical: g. improvizatorice* (ex. doina, bocetul), g. cu formă fixă (cântecul propriu-zis, cel ritual). Echiv. it.: genere; fr. genre; germ. Gattung; engl. class. II (‹ gr. γένος [genos]). În teoria muzicii antice grecești*, dispunerea sunetelor din interiorul tetracordului*, din care rezultă cele trei g.: diatonic*, cromatic* și enarmonic (1) (g. octavei se obține prin „scările transpozitorii”: tonoi sau topoi). Accepția aceasta a g. a fost preluată și de muzica biz. (v. eh). În teoria medievală occid., până în sec. 17, în chiar procesul afirmării tonalității (1) major*-minore*, scările admise în procesul transpoziției* erau considerate g. (lat. genera) în timp ce modurile de do (ionic) și la (eolic) erau considerate speciale. Echiv. germ. Tongeschlecht; g. de octavă [v. mod (I, 3)].

GEN s. n. (< lat. genus): categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția naturală dintre ființele de sex masculin și ființele de sex feminin din cadrul însuflețitelor (animatelor), dintre însuflețite (animate) și neînsuflețite (inanimate). Impus inițial de realitatea obiectivă, de genul natural al animatelor (care face distincție între cele două sexe) la substantivele ce denumeau această categorie, el și-a pierdut parțial, cu timpul, legătura cu noțiunile de sex, de animat și de inanimat, extinzându-se prin analogie și prin tradiție la numele inanimatelor, iar prin acord la cuvintele care se acomodau după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale și la participiile verbelor) sau care înlocuiau substantivul (la pronume). ◊ ~ naturál: g. existent în realitatea obiectivă, bazat pe distincția dintre cele două sexe în lumea însuflețitelor (ființe masculi și ființe femele, ființe bărbați și ființe femei). ◊ ~ gramaticál: g. exprimat lingvistic prin intermediul substantivului cu ajutorul desinenței sau al articolului. Limba română posedă trei g. gramaticale: masculin, feminin și neutru. a) g. masculin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex bărbătesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de flori, de fructe, de orașe, de munți, de luni, de vânturi, de litere, de note muzicale, de monede, unele nume de cifre și unele nume de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost socotite tot masculine. Aceste substantive se numără un – doi sau au contextul diagnostic acest – acești: fiu, român, Nicolae, Roibu, Pitești, Pietrosul, corcoduș, trandafir, pepene, aprilie, zefir, ce, do, ban, trei, scripete, sac etc.; b) g. feminin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex femeiesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de fructe, de flori, de orașe, de munți, de țări, de continente, de insule, de abstracte nominale sau verbale (nume de sentimente, de atitudini, de stări psihice, de acțiuni), de zile, de părți ale zilei, de anotimpuri, de vânturi, de monede, de cifre sau de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost asimilate la cele feminine. Aceste substantive se numără o – două sau au contextul diagnostic această – aceste: fiică, româncă, Nicoleta, Roiba, răchită, ferigă, garoafă, Craiova, Mândra, Italia, Africa, Sardinia, dragoste, îndrăzneală, îndoială, petrecere, joi, seară, iarnă, briză, liră, sută, casă etc.; c) g. neutru caracterizează substantivele nume de obiecte inanimate, fără sex (majoritatea numelor de lucruri), unele substantive cu sens colectiv, unele substantive generice (care denumesc specii), unele substantive nume de materii, unele nume de țări, de fructe, de părți ale zilei, de simțuri, de acțiuni (abstracte verbale), de însușiri, de sporturi și de jocuri, de vânturi și de cifre, asimilate la cele neutre prin analogie și asociații. Aceste substantive se numără un – două sau au contextul diagnostic acest – aceste: creion, motor, batalion, popor, macrou, mamifer, fosfor, zinc, Iran, măr, jir, amurg, prânz, gust, văz, arat, semănat, curaj, fotbal, șah, uragan, milion etc. Existența g. neutru în limba română este o caracteristică a acesteia în comparație cu celelalte limbi romanice, care nu-l au, dar și un aspect controversat al gramaticii limbii noastre, deoarece există lingviști care sau îl neagă, sau văd în el un ambigen (termen impropriu, părăsit de cercetările moderne), datorită asemănărilor formale cu celelalte două g. (la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele). Din cele trei g. gramaticale ale limbii române, cercetătorii au dedus două arhigenuri: un arhigen de tipul A, admis numai de contextul acest (parte comună a masculinului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria singulare tantum, ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, piper, sânge, unt etc. și un arhigen de tipul B, admis numai de contextul aceste (parte comună a femininului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria plurale tantum, ca de exemplu icre, moaște, tărâțe, zori etc. ◊ ~ animát: g. care caracterizează substantivele masculine și substantivele feminine ce denumesc numai însuflețite (adică două subgenuri, masculinul și femininul), ca de exemplu prieten, școlar, călător; colegă, elevă, turistă etc. Tot la g. animat sunt sau ar trebui incluse și substantivele neutre ce denumesc însuflețite: batalion, popor, macrou, mamifer etc. ◊ ~ inanimát: g. care caracterizează substantivele neutre ce denumesc numai neînsuflețite (adică subgenul neutru), ca de exemplu bec, scaun, fier, plumb, zer etc. Tot aici sunt sau ar trebui incluse și substantivele masculine și feminine care denumesc neînsuflețite: ban, perete, scripete, sac, liră, masă, tabacheră, carte etc. ◊ ~ común: g. caracteristic anumitor substantive, nume de persoane, folosite atât pentru desemnarea masculinului, cât și pentru desemnarea femininului, ca de exemplu complice, nătăfleață, gură-cască, încurcă-lume, Adi, Didi, Gabi, Vali etc. ◊ ~ personál: g. caracteristic limbii poloneze, care evidențiază persoana în opoziție cu celelalte însuflețite și cu neînsuflețitele. În limba română, există elemente ale unui g. personal neconstituit, situate în interiorul g. masculin și feminin, cu mărci manifestate mai ales la singular, în cazul numelor de persoane cunoscute, individualizate (acestea sunt precedate de articolul hotărât proclitic lui, de prepoziția pe sau de articolul invariabil alde; au formă specifică de V. sau de G.-D.; păstrează diftongii -ea- și -oa- la G.-D. sau la g. cuvintelor de bază de la care derivă; formează o unitate semantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li se adaugă direct, fără intermediari; se articulează după prepoziție, chiar fără determinări etc.): lui Nicu, lui Jeni, lui Cristinel, lui tata, văd pe Ion, ajut pe mama, alde Viorel, alde Liliana, alde Simionescu, alde mama; Floareo (față de: floare), Lupule (față de: lupe), Podarule (față de: podare), Puicăi sau Puichii (față de: puicii), Olgăi sau Olghii (față de: vergii), mămucăi sau mămuchii (față de: stâncii); Leanei (față de: serii), Floarei (față de: florii), Vlădoiu (< Vlad) – în raport cu băboi (< babă), Irinel (< Irina) – în raport cu rândunel (< rândunea); frate-meu, tată-meu, bunică-mea, soră-mea – în raport cu câinele meu, colegul meu, servieta mea, colega mea; vorbesc despre mama, am luat pentru tata – în raport cu vorbesc despre stâncă, am luat pentru colegă.

-GEN2 „care generează, care naște, care creează”. ◊ L. geno, genere „a naște, a crea, a zămisli” > fr. -gène, L. sav. -genus, it. -geno, germ. -gen > rom. -gen.

GEN-, v. GENO-1.~ecologie (v. eco-1, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază relațiile existente între genetică și ecologia unui organism sau a unei populații; ~onim (v. -onim), s. n., numele generic al unor grupe de plante.

Intrare: gen (pref.)
gen (pref.)
prefix (I7-P)
Intrare: gen (subst.)
gen (subst.) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular gen genul
plural genuri genurile
genitiv-dativ singular gen genului
plural genuri genurilor
vocativ singular
plural
Intrare: gen (suf. - a genera)
gen (suf. - a genera)
sufix (I7-S)
Intrare: gen (suf. - a produce)
gen (suf. - a produce)
sufix (I7-S)