FONETIC, -Ă, fonetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, structura acustică, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. Fonetică descriptivă (sau statică) = ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. Fonetică istorică (sau evolutivă) = ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Fonetică experimentală (sau instrumentală) = ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice. Fonetică sintactică = studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice. Fonetică funcțională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ține de fonetică (1), privitor la fonetică. Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. – Din fr. phonétique.

fonetic, ~ă [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr phonétique] 1 sf Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat Si: (înv) fonologie (2). 2 sf (Îs) ~ generală Ramură a foneticii (1) care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. 3 sf (Îs) ~ descriptivă (sau statică) Ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. 4 sf (Îs) ~ istorică (sau evolutivă) Ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. 5 sf (Îs) ~ experimentală (sau instrumentală) Ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice. 6 sf (Îs) ~ sintactică Studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice. 7 sf (Îs) ~ funcțională Fonologie (1). 8 a Relativ la sunetele unei limbi. 9 a Care ține de fonetică (1). 10 a Relativ la fonetică (1). 11 a (Îs) Ortografie ~ă Ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță.

FONETIC, -Ă, fonetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. Fonetică descriptivă (sau statică) = ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. Fonetică istorică (sau evolutivă) = ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Fonetică experimentală (sau instrumentală) = ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice. Fonetică sintactică = studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice. Fonetică funcțională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ține de fonetică (1), privitor la fonetică. ◊ Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. – Din fr. phonétique.

FONETIC, -Ă, fonetici, -e, adj. Relativ la sunetele unei limbi; privitor la fonetică. Unificarea fonetică este un proces mai complicat și nu se poate afirma că el s-a încheiat vreodată într-o limbă vie. MACREA, F. 102. Schimbările fonetice nu se produc la întîmplare... putem stabili anumite norme în dezvoltarea sunetelor vorbite. ROSETTI, S. L. 15. ◊ Ortografie fonetică = ortografie bazată, pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță.

FONETIC, -Ă adj. Referitor la fonetică. ◊ Ortografie fonetică = ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunță. [< fr. phonétique].

FONETIC, -Ă I. adj. referitor la sunetele limbii, la fonetică. ♦ ortografie ~ă = ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunță. II. s. f. ramură a lingvisticii care studiază structura sonoră, modificările și legile după care se modifică sunetele unei limbi. ♦ ~ă funcțională = fonologie. (< fr. phonétique, gr. phonetikos)

FONETIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de fonetică; propriu foneticii. Studiu ~. ◊ Ortografie ~că ortografie care are la bază principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. 2) Care ține de sunetele limbii; propriu sunetelor limbii. Transcriere ~că. /<fr. phonétique

fonetic a. relativ la sonuri, la voce: scriere fonetică. ║ fonetică f. studiul științific al sonurilor limbei.

*fonétic, -ă adj. (vgr. phonetikós. V. fonic). Care exprimă sunetu: aparate fonetice. Relativ la sunete, la voce: cercetare fonetică. Scriere, ortografie fonetică, în care se scrie așa cum se pronunță. Subst. Persoană care se ocupă de fonetică. S. f., pl. ĭ. Acea parte a gramaticiĭ care tratează despre sunete și articulațiunĭ. Studiu științific al sunetelor uneĭ limbĭ, numit și fiziologia sunetelor. Carte care tratează despre acest subĭect. Adv. În mod fonetic, cum vorbeștĭ: a scrie fonetic.

fonetic adj. m., pl. fonetici; f. fonetică, pl. fonetice

fonetic adj. m., pl. fonetici; f. fonetică, pl. fonetice

fonetic adj. m., pl. fonetici; f. sg. fonetică, pl. fonetice

FONETIC, -Ă adj. (< fr. phonétique): în sintagmele alfabet fonetic, corespondență fonetică, evoluție fonetică, exercițiu fonetic, hipercorectitudine fonetică, lege fonetică, modificare fonetică, mutație fonetică, ortografie fonetică, scriere fonetică, sistem fonetic, structură fonetică și transcriere fonetică (v.).

fonetice, semne ~ (< gr. φωνητιϰὰ σημάδια, [fonetica simádia]) (Biz.) v. notație (IV.)

ACCIDENT FONETIC s. n. + adj. (< fr. accident phonétique, cf. lat. accidens, it. accidente): schimbare fonetică combinatorie (pozițională) fără caracter de lege, neregulată, întâmplătoare. Sunt considerate a.f. toate modificările fonetice condiționate: asimilarea, disimilarea (disimilația), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza și sincopa (v. pe fiecare în parte precum și modificare fonetică).

metaforă fonetică, sin aliterație.