2 intrări

17 definiții

flintă1 sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 352/2 / Pl: ~te / E: ger Flinte, mg flinta] Pușcă cu fitil, cu țeavă lungă, cocoș și cremene, folosită în trecut Si: sâneață, șușanea.

flintă2 sf [At: ALRM. II/I h. 24 / Pl: ~te / E: nct] (Reg) Bobârnac (1).

FLÍNTĂ, flinte, s. f. Pușcă cu fitil, cu țeavă lungă, cocoș și cremene, folosită în trecut; sâneață. – Din magh. flinta. Cf. germ. Flinte.

FLÍNTĂ, flinte, s. f. Pușcă cu fitil, cu țeavă lungă, cocoș și cremene, folosită în trecut; sâneață. – Din magh. flinta. Cf. germ. Flinte.

FLÍNTĂ, flinte, s. f. Pușcă cu fitil, cu țeavă lungă, cu pat mic de lemn, cu cocoș și cremene, folosită în trecut. Cuvintele-mi zboară de foc și de plumb, Ca gloanțele din flinte! BENIUC, V. 30. Pe sub albii, linguri și donicioare, aveau bîte grele și o flintă. PAS, Z. I 161. Ostași pe la ferestre, cu lungile lor flinte Pîndind prin întuneric, abia șoptesc sfiiți. BOLINTINEANU, O. 214. Cine are flintă grea, Puie șapte glonți în ea. ALECSANDRI, P. P. 319.

flíntă (pușcă) s. f., g.-d. art. flíntei; pl. flínte

FLÍNTĂ s. sâneață, (înv. și reg.) durdă. (Trage cu ~.)

flíntă (flínte), s. f. – Pușcă, sîneață. Germ. Flinte (Cihac, II, 110; Gáldi, Dict., 176), prin intermediul mag., pol., cr. flinta.

FLÍNTĂ ~e f. Pușcă primitivă cu cremene și cu fitil. /<germ. Flinte, ung. flinta

flintă f. od. pușcă lungă haiducească: dați cu lăncile, dați cu flintele! POP. [Nemț. FLINTE].

flíntă f., pl. e (pol. ceh. ung. flinta, d. germ. flinte, engl. flint, germ. de jos vlint, vgerm. și mgerm. flins, cremene, cu care luaŭ foc puștile vechĭ). Pușcă lungă din vechime.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

flíntă s. f., pl. flínte

FLINTĂ s. sîneață, (înv. și reg.) durdă. (Trage cu ~.)

flíntă, flinte, s.f. – (mil.) Pușcă cu țeavă lungă, prevăzută cu fitil, cocoș și cremene. În expr. a da (cuiva) o flintă = a-i da o palmă, a-l lovi cu palma: „Tu, babă! când ți-oi da o flintă, îi sări până la ceie casă” (A. Radu, 1941: 12). ♦ (onom.) Flinta, Flintas, nume de familie în Maramureș; Flintaru, poreclă în Moisei (Coman, 2004). – Din magh. flinta (< germ. Flinte < vgerm. flins „cremene”, cu care luau foc puștile vechi) (Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX).

flíntă, -e, s.f. – (mil.) Pușcă cu țeavă lungă, prevăzută cu fitil, cocoș și cremene. În expr. a da (cuiva) o flintă = a-i da o palmă, a-l lovi cu palma: „Tu, babă! când ți-oi da o flintă, îi sări până la ceie casă” (A. Radu 1941: 12). Flintaru, poreclă în Moisei (Coman 2004). – Din germ. Flinte, cf. magh. flinta.

FLINTĂ (Viciu 33) < subst.; Flintea fam., act.; Flintașu, Stoica, munt. (RI XIV 203), format ca pușcașu din pușcă.

Intrare: flintă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • flintă
  • flinta
plural
  • flinte
  • flintele
genitiv-dativ singular
  • flinte
  • flintei
plural
  • flinte
  • flintelor
vocativ singular
plural
Intrare: Flintă
Flintă nume propriu
nume propriu (I3)
  • Flintă