espiație sf vz expiație

expiație sf [At: BĂLCESCU, M. V. 4 / V: (rar) ~iune, (înv) esp~ / P: ~a-ți-e / Pl: ~ii / E: fr expiation, lat expiatio, -onis] (Liv) Ispășire a unei greșeli, fapte etc. Si: expiere.

expiațiune sf vz expiație

*EXPIAȚIUNE sf. Faptul de a expia, ispășire [fr.].

EXPIA, expiez, vb. I. Tranz. (Livr.) 1. A ispăși o greșeală, o vină etc. 2. A înceta de a mai trăi, de a mai fi în viață; a sucomba, a deceda, a muri. [Pr.: -pi-a] – Din fr. expier, lat. expiare.

EXPIAȚIUNE s. f. (Franțuzism învechit) Ispășire. Curagiul ce arătase nevinovatul slujbaș, la o așa nelegiuită osîndă, îndemnă pe domnitor să rabde cu tărie acea cruntă expiațiune a vanităților sale. ODOBESCU, S. I 257. – Pronunțat: -pi-a-ți-u-. - Variantă: expiație s. f.

EXPIAȚTE s. f. v. expiațiune.

EXPIA vb. I. tr. (Liv.) A ispăși (o greșeală, o vină etc.). [Pron. -pi-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. / cf. fr. expier, lat. expiare].

EXPIAȚIE s.f. (Liv.) Expiere, ispășire. [Gen. -iei, var. expiațiune s.f. / cf. fr. expiation].

EXPIAȚIUNE s.f. v. expiație.

EXPIAȚIE s. f. expiere. (< fr. expiation, lat. expiatio)

*expiațiúne f. (lat. expiátio, -ónis). Rar. Ispășire. – Și -áție și maĭ des -ĭére.

expiație (livr.) (desp. -pi-a-ți-e) s. f., art. expiația (desp. -ți-a), g.-d. art. expiației; pl. expiații, art. expiațiile (desp. -ți-i-)

expiație (livr.) (-pi-a-ți-e) s. f., art. expiația (-ți-a), g.-d. art. expiației; pl. expiații, art. expiațiile (-ți-i-)

expia vb. (sil. -pi-a), ind. prez. 1 sg. expiez, 3 sg. și pl. expiază, 1 pl. expiem (sil. -pi-em); conj. prez. 3 sg. și pl. expieze; ger. expiind (sil. -pi-ind)

expiație s. f. (sil. -pi-a-ți-e), art. expiația (sil. -ți-a), g.-d. art. expiației; pl. expiații, art. expiațiile (sil. -ți-i-)

EXPIA vb. v. ispăși, îndura, plăti, răscumpăra.

EXPIAȚIE s. v. ispășire.

expiație s. v. ISPĂȘIRE.