16 definiții pentru exordiu eczord esord esordiu essordiu exord


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

EXÓRDIU, exordii, s. n. Prima parte a unui discurs care, enunțând sumar conținutul acestuia, urmărește câștigarea atenției și bunăvoinței auditoriului; p. ext. introducere, prefață la o carte, la un articol etc. – Din lat. exordium.

EXÓRDIU, exordii, s. n. Prima parte a unui discurs care, enunțând sumar conținutul acestuia, urmărește câștigarea atenției și bunăvoinței auditoriului; p. ext. introducere, prefață la o carte, la un articol etc. – Din lat. exordium.

exordiu sn [At: MARCOVICI, R. 81/19 / V: (înv) ~ord, (îvr) eso~, esso~, eczord, esord / Pl: ~ii / E: lat exordium] 1 Prima parte a unui discurs, care, enunțând sumar conținutul acestuia, urmărește câștigarea atenției și a bunăvoinței auditoriului. 2 (Pex) Introducere. 3 (Pex) Prefață la o carte, la un articol etc. 4 (Rar) Debut.

EXÓRDIU, exordii, s. n. (Retorică) Prima parte a unui discurs; p. ext. introducere, prefață (la o carte, la un articol etc.).

EXÓRDIU s.n. (Lit.) Prima parte a unui discurs; (p. ext.) introducere; prefață. [Pron. -diu. / cf. fr. exorde, lat. exordium].

EXÓRDIU s. n. prima parte a unui discurs; (p. ext.) introducere; prefață. (< lat. exordium)

exordiu n. 1. începutul unui discurs; 2. fig. început.

*exórdiŭ n. (lat. ex-ordium, d. ordiri, curs. Fig. Orĭ-ce început, preludiŭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

exórdiu [diu pron. dĭu] s. n., art. exórdiul; pl. exórdii, art. exórdiile (-di-i-)

exórdiu s. n. [-diu pron. -dĭu], art. exórdiul; pl. exórdii, art. exórdiile (sil. -di-i-)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

EXORDIU (< lat. exordium, început) Începutul unui discurs, denumit și proemium, principium, iar în franceză prologue. Sinonim cu introducere, prefață la o carte. În exordiu, oratorul caută să atragă atenția auditoriului, prin enunțarea, în cîteva cuvinte, a obiectului discursuluiț său și urmărind să cîștige bunăvoința celor ce-l ascultă, de unde și denumirea latină de captatio benevolentiae. În exordiu sînt cuprinse: exordiul propriu-zis, propunerea, diviziunea, prin care se arată punctele cele mai însemnate ale tezei. Scurtimea, simplitatea, lipsa de afectare, precum și lipsa de disproporție față de celelalte părți ale discursului constituie principalele cerințe ale exordiului. El poate fi: simplu sau temperat, solemn, insinuant și vehement sau ex abrupto. Exordiul simplu este folosit în împrejurări obișnuite, cînd nu este cazul tratării unui subiect prea important. Frecvent în elocința juridică, el se caracterizează printr-o sumară și clară expunere a subiectului, pe cîtă vreme, cel solemn, folosit de obicei în discursurile funebre, se distinge prin gravitatea tonului, a elogierii oamenilor de seamă. Un exemplu de exordiu solemn îl aflam în cuvintul introductiv al lui M. Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie națională. Ex. „După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte, decît Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și înfățișare a întîmplărilor neamului omenesc, ea este rezultatul vîrstelor și a experienței... Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale, cu cît mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Inima mi se bate, cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; da, domnilor mei! Și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceștia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele...” (M. KOGĂLNICEANU, Cuvînt introductiv la cursul de istorie națională – rostit în 24 noiembrie 1848) Exordiul insinuant constă în a dispune favorabil auditoriul, a-i îndepărta reticențele, a slăbi argumentele adversarului. Spre deosebire de exordiul insinuant, exordiul ex abrupto, folosit în împrejurări în care auditoriul este dornic să-l audă pe orator intrînd în temă, se caracterizează printr-o bruscă dezvoltare a subiectului. Ex. clasic îl constituie începutul primei Catilinare de Cicero. „Pînă cînd în sfirșit vei abuza, Catiliria, de răbdarea noastră? cîtă vreme chiar nebunia asta a ta își va bate joc de noi? pînă unde se va întinde neînfricata-ți îndrăzneală? Nu te-au mișcat oare nici paza de noapte a Palatinului, nici străjile orașului, nici teama de popor, nici adunarea tuturor acestor oameni buni, nici acest loc foarte întărit în care se ține senatul, nici chipurile și privirile acestora?” În, elocința modernă, discursurile care necesită un exordiu mai dezvoltat sînt discursurile academice și discursurile funebre. În genul demonstrativ însă, el poate lipsi.

Intrare: exordiu
  • pronunție: exordĭu
substantiv neutru (N53)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • exordiu
  • exordiul
  • exordiu‑
plural
  • exordii
  • exordiile
genitiv-dativ singular
  • exordiu
  • exordiului
plural
  • exordii
  • exordiilor
vocativ singular
plural
eczord
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
esord
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
esordiu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
essordiu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
exord
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

exordiu eczord esord esordiu essordiu exord

  • 1. Prima parte a unui discurs care, enunțând sumar conținutul acestuia, urmărește câștigarea atenției și bunăvoinței auditoriului.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie: