EMPIRISM s. n. Teorie epistemiologică potrivit căreia informația autentică despre lume trebuie obținută prin mijloace a posteriori, astfel încât nimic nu poate fi gândit fără să fi fost mai întâi simțit. ◊ Empirism logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte. – Din fr. empirisme.

empirism sns [At: POTECA, F. 59/5 / S și: ~izm / E: fr empirisme] 1 Concepție gnoseologică care consideră experiența senzorială ca unică sursă a cunoașterii. 2 (Îs) ~ logic Variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte. 3 Practică bazată pe medicina empirică (4). 4 (Dep) Șarlatanie. 5 Folosire exclusivă a experienței într-un domeniu oarecare de activitate, subapreciind rolul teoriei sau al abstractizării științifice.

*EMPIRISM sbst. 1 Metodă experimentală; cercetare făcută numai prin experiență, fără teorie ¶ 2 🦉 Sistem filosofic după care originea tuturor cunoștințelor noastre e atribuită numai experienței ¶ 3 Starea unei științe cînd faptele nu sînt legate între ele prin nici o lege generală sau teorie ¶ 4 Teorie medicală întemeiată numai pe experiență ¶ 5 Șarlatanie [fr.].

EMPIRISM s. n. Doctrină care consideră experiența senzorială ca primă sursă a cunoașterii și a cunoștințelor. ◊ Empirism logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte. – Din fr. empirisme.

EMPIRISM s. n. 1. Curent filozofic care consideră experiența senzorială ca unica sursă a cunoașterii și a cunoștințelor. 2. Folosire exclusivă a experienței într-un domeniu oarecare de activitate, subapreciind rolul teoriei sau al abstracției științifice. Pentru majoritatea actorilor noștri s-a pus, în ultimii ani, și se pune cu extremă acuitate astăzi, problema schimbării mijloacelor lor de creație, renunțarea la empirismul boem care a domnit în lumea teatrului burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 9/1.

EMPIRISM s.n. 1. Concepție gnoseologică care socotește experiența senzorială ca unica sursă a cunoașterii, negînd valoarea abstracțiilor. ◊ Empirism logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; empirism social = curent sociologic din S.U.A. care, renunțînd la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrînse. 2. Folosirea exclusivă a experienței într-o activitate. [< fr. empirisme, cf. gr. empeiria – experiență].

EMPIRISM s. n. 1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor. ♦ ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse. 2. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate. (< fr. empirisme)

EMPIRISM n. 1) Concepție filozofică care consideră experiența senzorială ca unica sursă a cunoașterii. 2) Tratare a unor probleme numai pe baza datelor experienței, fără a apela la teorie. /<fr. empirisme

empirism n. 1. medicină fundată numai pe experiență; 2. șarlatanie medicală; 3. filozofie empirică care atribue numai experienței origina cunoștințelor noastre (în opozițiune cu idealismul și raționalismul): empirismul lui Locke.

*empirízm n., pl. e (d. empiric). Medicină băbească, adică fundată numaĭ pe experiență. Șarlatanie medicală. Credința filosofilor empiricĭ, care atribue numaĭ experiențeĭ originea științeĭ noastre (în opoz. cu idealizmu și raționalizmu).

empirism s. n.

empirism s. n.

empirism s. n.

empirism.