13 definiții pentru empireu empuriu


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

empireu, ~ee [At: HELIADE, O. I, 114/ V: (îvr) ~puriu sn / S și: (rar) empyreu / Pl: (rar) ~ee / E: fr empyré, it empireo, ngr έμπνριος] 1 sn (În mitologia greco- romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești unde se afla locașul zeilor și al focului etern. 2 sn Reședința zeilor. 3 sn (Liv; pex) Locașul celor fericiți Si: cer. 4 a (Îs) Grădinile ~ee Câmpiile Elizee.[1]

  1. În original, etimol. ngr posibil greșit scrisă. Corect ar putea fi: ἐμπύριος LauraGellner

EMPIRÉU s. n. 1. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde își aveau lăcașul zeii; reședința zeilor. 2. (În Evul Mediu; în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți. – Din fr. empyrée, it. empireo.

EMPIRÉU s. n. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde se credea că se află locașul zeilor; reședința zeilor. – Din fr. empyrée, it. empireo.

EMPIRÉU s. n. (În mitologia clasică) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde se credea că se află lăcașul zeilor.

EMPIRÉU s.n. Partea superioară a cerului, unde se credea că se află reședința zeilor; locașul zeilor. [Pron. -reu. / cf. fr. empyrée, it. empireo, gr. empyrios – înfocat].

EMPIRÉU s. n. 1. partea superioară a cerului, unde se credea că se află reședința zeilor; locașul zeilor. 2. (poet.) bolta cerului, firmament. (< fr. empyrée, gr. empyrios, it. empireo)

empireu n. 1. partea cea mai înaltă a cerului; 2. (poetic) cerul; 3. locașul fericiților.

*empiréŭ n., pl. ee (fr. empyrée, pin schimbare de sufix d. lat. empýrius, vgr. empýrios, înfocat, aprins, vorbind de cer, d. pyr, foc). După uniĭ vechĭ filosofĭ, partea cea maĭ înaltă a ceruluĭ, ocupată de focurile eterne, de stele. În teologia creștinească, ceru, locașu fericiților. Adj. Ceru empireŭ. V. elisiŭ și paradis.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

empiréu s. n., art. empiréul

empiréu s. n., art. empiréul


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

empiréu s. n. 1. (În cosmologia greco-romană) Ultima sferă cerească, de foc; partea cea mai înaltă a cerului, unde își aveau lăcașul zeii. 2. (În mitologia creștină medievală) Al șaptelea cer, sălașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți. – Din fr. empyrée.

EMPIRÉU (< fr.; {s} gr. emphyros „care este în flăcări”) s. n. 1. (În cosmologia și mitologia greco-romană) Ultima sferă cerească, de foc; partea cea mai înaltă a cerului, unde își aveau lăcașul zeii. 2. (În Ev. med., în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți.

Intrare: empireu
substantiv neutru (N57)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • empireu
  • empireul
  • empireu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • empireu
  • empireului
plural
vocativ singular
plural
empuriu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)