elipsă sf [At: EUSTATIEVICI, GR. RUM. 106^v/20 / S și: ellipse / V: elips, ~sis sn / Pl: ~se și (înv) ~si / E: fr ellipse, ngr ἐλλίψις] 1-2 (Figură de stil care constă în) omitere din scriere sau din vorbire a unor elemente care se subînțeleg ori care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării. 3-4 (Figură ale cărei puncte reprezintă) locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 5 Contur asemănător cu elipsa (3). 6 (Muz) Suprimare a unui acord disonant în vederea respectării regulilor de armonie.^[1] modificată

ELIPSĂ, elipse, s. f. 1. Locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. (Gram.) Omiterea din vorbire a unor elemente care se subînțeleg sau care nu sînt absolut necesare pentru înțelesul comunicării.

ELIPSĂ s.f. 1. Curbă, loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. Omisiune din scriere sau din vorbire a unor cuvinte care se subînțeleg. ♦ Figură de stil care constă în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare pentru a scurta fraza, dîndu-i astfel mai multă expresivitate. [< fr. ellipse, cf. gr. elleipsis – lipsă].

ELIPSĂ s. f. 1. curbă loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. 2. omisiune din vorbire, ori din scriere a unor cuvinte sau chiar propoziții care se subînțeleg. 3. figură de stil constând în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare, pentru mai multă expresivitate. (< fr. ellipse)

ELIPSĂ ~e f. 1) Curbă plană închisă, pentru care suma distanțelor oricărui punct al său la două puncte fixe este întotdeauna constantă. 2) Omitere în vorbire sau în scris a unui sau a mai multor cuvinte dintr-o frază, care continuă să-și păstreze neschimbat sensul. 3) muz. Suprimare a unui acord, cerută de regulile armoniei. /<fr. ellipse, lat. ellipsis

elipsă f. 1. Gram. suprimarea unei vorbe sau a mai multora dintr’o propozițiune spre a da stilului mai multă vioiciune, ex. ce faci? – bine! 2. Geom. curbă ce pare o circumferență prelungită într’un sens și îngustată într’altul.

*elípsă f., pl. e (vgr. élleipsis. V. lipsă). Geom. Cerc turtit, curbă închisă care rezultă din secțiunea oblică a unuĭ con drept: pămîntu descrie o elipsă învîrtindu-se în prejuru soareluĭ. Gram. Ret. Lipsa unor cuvinte care nu-s indispensabile în frază: să viĭ la Sfîntu Ilie (adică la sărbătoarea saŭ la biserica Sfîntuluĭ Ilie). V. gramatică, retorică.

elips sm vz elipsă

elipsis sm vz elipsă

elipsă (loc geometric; figură de stil, omitere) s. f., g.-d. art. elipsei; pl. elipse

elipsă (loc geometric, figură de stil, omitere) s. f., g.-d. art. elipsei; pl. elipse

elipsă s. f., g.-d. art. elipsei; pl. elipse

ELIPSĂ s. f. (< fr. ellipse, cf. gr. elleipsis „lipsă a unui cuvânt”): omitere din vorbire sau din scriere a unor cuvinte sau chiar a unor propoziții, care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării. E. se datorează nevoii de conciziune, de scurtare a exprimării, grabei în exprimare și mai ales nevoii de expresivitate, motiv pentru care este foarte frecventă în vorbirea afectivă și în limba vorbită. Un rol important în înțelegerea e. îl au intonația, pauza, punctuația, gesturile și mimica. ◊ ~ lexicală: e. care vizează elemente de ordin lexical (cuvinte) din cadrul unor sintagme, locuțiuni, expresii sau formule de diferite tipuri, care preiau sensul cuvintelor omise: roșie (< pătlăgea roșie), vânătă (< pătlăgea vânătă), o turcească (< o cafea turcească), tânăr de condiție (< tânăr de condiție bună), marfă de calitate (< marfă de bună calitate), de când lumea (< de când există lumea), cum să nu (< cum să nu fac), sărac lipit (< sărac lipit pământului), pe cuvânt (< pe cuvânt de onoare), nici vorbă (< nici vorbă nu poate fi), n-ai decât (< n-ai decât să mergi), ce mai (< ce mai la deal, la vale), n-are unde (< n-are unde merge), n-are de unde (< n-are de unde lua), n-are când (< n-are când să facă), n-are cum (< n-are cum să facă), n-are încotro (< n-are încotro merge), bată-te să te bată (< bată-te să te bată norocul), are tensiune (< are tensiune mare), are temperatură (< are temperatură mare), urcă la doi (< urcă la etajul doi), coboară la Panduri (< coboară la stația Panduri), joacă pe Dinamo (< joacă pe stadionul Dinamo) etc. ◊ ~ gramaticală: e. care vizează elementele de ordin gramatical, unitățile sintactice care nu sunt strict indispensabile pentru a fi exprimate în comunicare (inclusiv o propoziție întreagă). Astfel: „A bătut-o rău; ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă” (I. L. Caragiale) – „nu a scos”, „nu i-a curs”; „A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid” (idem) – „nu se poate să fie mai splendid”; „I-am făcut eu o mulțime de meșteșuguri și degeaba” (M. Sadoveanu) – „și degeaba i le-am făcut”; „Pe la 20 septembrie am dat o săritură la Sibiu, așa-ntr-o doară, ca să văd ce și cum” (L. Blaga) – „ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat”; „Când ordoni d-ta, d-le Niță, chiar să nu, eu tot da” (B. Șt. Delavrancea) – „chiar să nu vreau, eu tot spun da”; „Iarna pe gheață și la săniuș” (Ion Creangă) – „ne dăm pe gheață și mergem la săniuș”; „De-aș ajunge mai degrabă la târg, zise Prepeleac” (idem) – „Ce bine-ar fi de-aș ajunge...”; „Da-ncotro,-ncotro, flăcăule?” (I. L. Caragiale) – „Da-ncotro mergi, flăcăule?” etc.

elipsă (gr. elleipsis „suprimarea unui cuvânt”), figură care constă în contragerea (scurtarea) enunțului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei propoziții ce se poate deduce liber din context sau situație (spre deosebire de subînțelegere, în care termenul omis se află, de obicei, mai înainte sau după, în același context). În e. termenul omis poate diferi, în același context, după felul cum gândește și se exprimă interlocutorul, cititorul, auditorul (în subînțelegere termenul omis este unul singur, fiind cunoscut) (A): „A bătut-o rău; ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă.” (I. L. Caragiale) E. nu înseamnă, de fapt, „omisiune”, ci o exteriorizare a ideii cu minimum de mijloace verbale, care renunță chiar la ceea ce n-ar fi inutil în construcția enunțului. „... in Wirklichkeit liegt keine Auslassung vor, sondern nur Kürze und Sparsamkeit der Sprache...” (Kühner, § 240). În exemplul citat, e. se prezintă ca fenomen al gramaticii „expresive”. Ca să fie considerată figură de stil trebuie analizată în acele contexte în care are în adevăr o funcție stilistică. Aceasta se întâmplă în următoarele situații: 1. Când se-mpletește cu un enunț figurat, ca în zicale și proverbe: „Fă cunoștință cu fata, n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănâncă tot ce zboară, și se-ntâmplă de departe trandafir și de-aproape borș cu știr.” (C. Negruzzi) (e.: verbul copulativ „să fie”) 2. Când se-mpletește cu superlativul stilistic: „A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid.” (I. L. Caragiale) (e.: „să fie”) 3. Când se împletește cu zeugma: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere... Căci mi-a dat soarta amara mângâiere O piatră să ador. Murindului, speranța [e.], turbării răzbunarea [e.] Profetului blestemul [e.], credinței Dumnezeu [e.] La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea [id.] Nimic, nimica eu [zeugmă].” (Eminescu) 4. Când generează unele construcții stereotipe expresive, adică locuțiuni: a) locuțiune adjectivală: „tânăr de condiție” (e.: „bună”); b) locuțiune adverbială: „de când lumea” (e.: „este”, „există”); „cum să nu”, „cum de nu”, „ba bine că nu” (desigur); c) locuțiune pronominală nehotărâtă: „Pe la 20 septembrie am dat o săritură până la Sibiu, așa-ntr-o doară, ca să văd ce și cum.” (L. Blaga) Locuțiunile citate sînt rezultatul unor subînțelegeri care s-au repetat fără contextul caracteristic, devenind e. 5. Când generează fenomenul unei substituiri gramaticale în frază; ex. consecutiva devenită, prin e., propoziție predicativă: „A ajuns de-i plângi de milă.” (E. „așa de rău”, nume predicativ și regentul propriu-zis al consecutivei „de-i plângi de milă”). În acest caz, valoarea stilistică a predicativei i-o dă contradicția între indicele de consecutivă și funcția de nume predicativ în frază, sau, altfel spus, ambiguitatea gramaticală. Cf. germ.: „Wer mir Bürge wäre? – es ist alles so finster – verworrene Labyrinthe – keine Ausgang – kein leitendes Gestirn – wenn’s aus wäre diesem letzten Atemzuge!” (Schiller) • De multe ori, e. este definită greșit, fiind confundată cu subînțelegerea.

ELIPSĂ (< fr. ellipse < lat. lit. ellipsis < gr. elleipsis, lipsă) Scurtare a exprimării, prin suprimarea unui termen care a fost folosit puțin mai înainte, figură de stil frecventă în limba vorbită și chiar scrisă. Ex. Sergentul moare, șuierînd Pe turci în risipire, Iar căpitanul, (moare) admirînd Stindardu-n fîlfîire... (V. ALEXANDRI, Peneș Curcanul) Trahanache: „- Ce sînteți d-voastră, mă rog? (Sînteți) Vagabonzi? Nu! (Sînteți) Zavragii? Nu!... (Sînteți) Căuzași?” (I.L. CARAGIALE, O scrisoare pierdută) Elipsa prezintă un caracter literar, prin economisirea de vorbe, ca, de exemplu, în descrieri: „O curte mică, pavată, în care nu era rost de stat, în fund (era) neapărata livadă de pruni.” (N. IORGA, O viață de om) în proverbe și maxime: Homo (est) homini lupus. (Omul este pentru om un lup) (PLAUT, Asinaria) Cum e turcul (este) și pistolul. în narațiunile dramatice și precipitate: „Și cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se și luase după mine și unde nu încep a fugi, de-mi scăpărau picioarele și trec pe lîngă casa noastră și nu intru înăuntru, ci cotigesc la stînga și intru în ograda unui megieș; și din ogradă (intru) în ocol, și din ocol (intru) în grădina cu păpușoi.” (I. CREANGĂ, Amintiri din copilărie) După unii autori nu ar fi decît o singură elipsă incorectă, aceea a verbului; cele ce se referă la termenii necesari construcției firești a frazei, ca articolul, prepoziția, negația, subiectul verbului impersonal, putînd fi considerate solecisme (v.). Contrariul elipsei este pleonasmul (v.).