ELECTROTEHNICĂ s. f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicațiile fenomenelor electrice și magnetice. Facultatea de electrotehnică.

ELECTROTEHNICĂ s.f. Ramură a tehnicii care studiază aplicațiile industriale ale electricității. [Gen. -cii. / cf. fr. électrotechnique].

ELECTROTEHNICĂ f. Ramură a științei care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice și magnetice din punct de vedere al aplicațiilor lor în tehnică. [G.-D. electrotehnicii] /<fr. électrotehnique

electrotecnic, ~ă a, smf vz electrotehnic

electrotehnic, ~ă [At: LEG. EC. Pl: 78 / V: (rar) ~ecn~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr électrotechnique] 1 sf Știință care studiază fenomenele electrice și magnetice din punctul de vedere al aplicațiilor lor tehnice. 2 sf Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicațiile fenomenelor electrice și magnetice, precum și cu proiectarea, construcția și exploatarea utilajului respectiv. 3-4 a Care aparține electrotehnicii (1-2). 5-6 a Privitor la electrotehnică (1-2). 7-8 Specific electrotehnicii (1-2). 9 a Privitor la aplicarea tehnică a fenomenelor electrice și magnetice.

*ELECTROTEHNIC adj. ⚡ De electrotehnie, privitor la electrotehnie [fr.].

ELECTROTEHNIC, -Ă, electrotehnici, -e, adj. De electrotehnică, privitor la aplicarea tehnică a fenomenelor electrice și magnetice. Astăzi, datorită ajutorului frățesc și dezinteresat al Uniunii Sovietice, colaborării strînse cu țările de democrație populară, precum și investițiilor masive făcute de guvern, avem o industrie electrotehnică proprie. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2458.

ELECTROTEHNIC, -Ă adj. Referitor la electrotehnică. [Cf. fr. électrotechnique].

ELECTROTEHNIC, -Ă I. adj. referitor la electrotehnică. II. s. f. 1. ramură a științei care studiază fenomenele electrice și magnetice sub aspectul aplicării lor în tehnică. 2. ramură a tehnicii care studiază aceste aplicații. (< fr. électrotechnique)

ELECTROTEHNIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de electrotehnică; propriu electrotehnicii. /<fr. électrotechnique

*electrotécnic și -téhnic, -ă adj. Relativ la aplicarea industrială a electricitățiĭ: școală electrotehnică. S. f. Știința electricitățiĭ industriale.

electrotehnică s. f., g.-d. art. electrotehnicii

electrotehnică s. f., g.-d. art. electrotehnicii

electrotehnică s. f., g.-d. art. electrotehnicii

electrotehnică, gen. electrotehnicii

electrotehnic adj. m., pl. electrotehnici; f. electrotehnică, pl. electrotehnice

electrotehnic adj. m., pl. electrotehnici; f. electrotehnică, pl. electrotehnice

electrotehnic adj. → tehnic

electrotehnic.

ELECTROTÉHNICĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Ramură a științei care studiază fenomenele electrice și magnetice din punctul de vedere al aplicațiilor lor în tehnică. 2. Ramură a tehnicii care are ca obiect studierea aplicațiilor tehnice ale fenomenelor electrice și magnetice, precum și proiectarea, construcția și exploatarea echipamentelor folosite în instalațiile care utilizează aceste aplicații. Problemele e. se referă la producerea, transportul, distribuția și utilizarea energiei electromagnetice (probleme de electroenergetică sau de curenți tari) și la producerea, transportul, reproducerea și utilizarea semnalelor electromagnetice purtătoare de informație (probleme de curenți slabi).