EDUCAȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiune s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis.

educație sf [At: MN (1836), 78¹/₅₅ / V: (înv) ~iune, (îvr) ~ione, ~ation sn, ducațione / Pl: ~ii / E: fr éducation, it educazione, lat educatio, -onis] 1 Ansamblu de metode și de măsuri aplicate sistematic (și în cadru organizat) cu scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale colectivităților umane. 2 (Proces de) influențare sistematică (și în cadru organizat) a formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale colectivităților umane prin educație (1) Si: educare (1). 3 Rezultat al activității de educație (2). 4 (Îs) ~ fizică Ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a copiilor, a tineretului, a oamenilor, întărirea sănătății, formarea și perfecționarea cunoștințelor, priceperii și deprinderilor de mișcare necesare atât pentru muncă, cât și pentru activitatea sportivă. 5 (Îas) Disciplină de învățământ având drept obiect educația (4) fizică. 6 (Rar, îas) Școală superioară de gimnastică și sport. 7 (Înv; cdp fr maison d’éducation; îs) Casă de ~ Instituție de învățământ. 8-9 (Îlv) A (se) face ~ia cuiva A (se) educa (1). 10 Cunoaștere și practicare a regulilor de conviețuire socială. 11 Comportare civilizată în societate. 12 Bună creștere. 13 (Înv; d. oameni; îla) De ~ Manierat. 14 (Rar) Artă de a crește anumite animale Si: domesticire, dresaj. 15 Dezvoltare metodică a unei facultăți, a unui organ etc. Si: exercițiu. 16 Rezultat al educației (15) Si: deprindere.

EDUCAȚIE, educații, s. f. Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societății etc.; rezultatul acestei activități pedagogice; bună creștere, comportare civilizată în societate. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor, întărirea sănătății, formarea și perfecționarea cunoștințelor, priceperii și deprinderilor de mișcare necesare atât pentru muncă, cât și pentru activitatea sportivă. [Var.: (înv.) educațiune s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis.

EDUCAȚIE s. f. Influențare sistematică și conștientă a dezvoltării intelectuale, morale sau fizice a copiilor și a tineretului; totalitatea metodelor folosite în vederea acestei activități pedagogice; creștere, bună creștere; p. ext. (adesea urmat de determinări) îndrumare, ajutor dat pentru creșterea nivelului ideologic, profesional, cultural. La baza concepției regimului de democrație populară asupra învățămîntului, asupra educației tineretului, stă nu cultul morții, ci cultul vieții, cultul muncii creatoare, cultul luptei dîrze pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 456. Îmi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor. CARAGIALE, O. II 164. ◊ Expr. A face educația cuiva = a educa (pe cineva). Acu, de cînd s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup de el; trebuie să-i fac educația. CARAGIALE, O. II 164. ◊ Educație comunistă = educație în spiritul atașamentului față de clasa muncitoare și al internaționalismului proletar, cultivarea în masa de muncitori, țărani și intelectuali a unei atitudini comuniste față de muncă, față de proprietatea socialistă. Comsomolul acordă o deosebită atenție învățămîntului și educației comuniste a tineretului, întăririi și dezvoltării școlii sovietice, LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 9-10, 48. Educație fizică = dezvoltare armonioasă a calităților fizice ale corpului omenesc prin exerciții sistematice; totalitatea metodelor folosite în acest scop, studierea și practicarea lor ca formă de învățămînt. V. gimnastică, sport. Educația fizică face parte integrantă din educația comunistă a oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 302, 2/1. Urmau educația fizică pentru a se face maeștri de gimnastică. PAS, Z. I 262. – Variantă: (învechit) educațiune (pronunțat -ți-u-) (CARAGIALE, O. II 91, ALECSANDRI, T. I 262, NEGRUZZI, S. I 109) s. f.

EDUCAȚIE s.f. Educare; influențare sistematică și conștientă a dezvoltării facultăților intelectuale, morale și fizice ale copiilor și tineretului; totalitatea metodelor folosite în acest scop; (p. ext.) culturalizare, ridicare metodică a nivelului ideologic, cultural, profesional; faptul de a dezvolta facultățile morale, intelectuale și fizice ale unui om, ale unui popor etc. ◊ Educație fizică = dezvoltare armonioasă a fizicului prin exerciții gimnastice. [Gen. -iei, var. educațiune s.f. / cf. fr. éducation, it. educazione, lat. educatio].

EDUCAȚIE s. f. 1. activitate socială cu caracter fundamental de transmitere a experienței de viață, a culturii către generații tinere, de influențare sistematică și conștientă a dezvoltării intelectuale, morale sau fizice; totalitatea acestei acțiuni. 2. bună creștere, bună cuviință. (< fr. éducation, lat. educatio)

EDUCAȚIE ~i f. Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic și conștient în vederea formării și dezvoltării facultăților intelectuale, morale și fizice ale oamenilor (în special ale copiilor și tineretului). ~ în familie. ~ estetică. ◊ ~ fizică ansamblu de măsuri care asigură dezvoltarea armonioasă a fizicului prin exerciții sportive. [G.-D. educației] /<fr. éducation, lat. educatio, ~onis

education sn vz educație

educațione sf vz educație

educațiune sf vz educație

educăciune sf vz educație

*EDUCAȚIUNE, EDUCAȚIE sf. 1 🖋 Creșterea unui copil desvoltîndu-i însușirile fizice, intelectuale și morale: educația femeilor la noi e atît de neîngrijită, încît nici nu trebue a mai pomeni de ea NEGR.; casă de ~, institut unde se primesc copiii în pensiune spre a le da creștere, spre a-i instrui ¶ 2 🛞 ~ profesională, instrucțiunea ce se dă cuiva cu scopul de a-l pregăti pentru o meserie ¶ 3 Cunoștința și practica obiceiurilor societății în ce privește manierele, politeța și buna cuviință: om fără ~, rău crescut, mojic [fr.].

EDUCAȚIUNE s.f. v. educație.

educați(un)e f. 1. desvoltarea facultăților fizice, intelectuale și morale; 2. apucături din copilărie: bună, rea educație; 3. cunoștința și practica datinilor sociale: om fără educație.

*educațiúne f. (lat. educátio, -ónis). Creștere, acțiunea de a educa, de a dezvolta calitățile fizice, intelectuale și morale: acest om are o bună educațiune. Știința și practica uzurilor de societate: acest om are o educațiune de salon, dar carte multă nu știe. – Și -áție.

!educație (desp. -ți-e) s. f., art. educația (desp. -ți-a), g.-d. art. educației; pl. educații, art. educațiile (desp. -ți-i-) (dar: Ministerul Educației s. propriu n. art.)

educație (-ți-e) s. f., art. educația (-ți-a), g.-d. educații, art. educației

educație s. f. (sil. -ți-e), art. educația (sil. -ți-a), g.-d. art. educației

educație

EDUCAȚIE s. 1. instrucție, învățământ, învățătură, (înv.) pedeapsă. (Procesul de ~.) 2. educație mixtă v. coeducație. 3. v. educare. 4. educație fizică v. gimnastică.

EDUCAȚIE s. 1. instrucție, învățămînt, învățătură, (înv.) pedeapsă. (Procesul de ~.) 2. educație mixtă = coeducație. (~ în școală.) 3. creștere, cultivare, educare, formare, (înv.) pedeapsă. (~ tinerei generații.)

EDUCAȚIE. Subst. Educație, educațiune (înv.), educare, creștere, formare, instruire, instrucție, instrucțiune, pregătire, studii, școală, ucenicie. Îndrumare, îndreptare, dirijare, călăuzire, povățuire; dăscăleală, dăscălire, dăscălitură (rar), dădăceală (fam.), cicăleală, cicălire. Sfat, povață, povățuială (înv.), învățătură. Bună creștere, educație aleasă; bună-cuviință, cei șapte ani de acasă, politețe. Educabilitate. Pedagogie; pedagogism (rar). Educator, pedagog, îndrumător, îndrumar (rar), călăuzitor, preceptor, dascăl, mentor, magistru (livr.); povățuitor, sfătuitor, sfetnic; învățător, profesor, institutor, diriginte; meditator, guvernor; guvernantă, bonă, dădacă, doică, mancă (reg.), nemțoaică. Învățătorime, dăscălime (pop.). Adj. Educat, binecrescut, format, instruit, pregătit, cult, cultivat. Educativ, educator, educațional, pedagogic; formativ, instructiv. Educabil. Vb. A fi educat (instruit), a avea o educație, a avea cei șapte ani de acasă. A educa, a face educație (cuiva), a da (cuiva) educație, a crește, a da creștere, a forma, a instrui, a învăța, a pregăti (pentru viață). A îndruma, a îndrepta, a dirija, a călăuzi, a povățui, a da povețe, a sfătui, a dăscăli, a dădăci, a face pe dădaca. V. cultură, cunoaștere, elev, învățare, pedagog, politețe, școală.