ECUAȚIE, ecuații, s. f. Relație matematică între mai multe mărimi cunoscute și necunoscute, valabilă numai pentru anumite valori ale mărimilor necunoscute. ◊ Ecuație chimică = reprezentare simbolică a reacțiilor chimice cu ajutorul formulelor și simbolurilor chimice. ♦ Fig. Problemă dificilă, greu de rezolvat. ♦ (Astron.) Ecuația timpului = diferența dintre timpul solar mijlociu și timpul solar adevărat, care apare datorită faptului că mișcarea Soarelui pe bolta cerească nu este uniformă. [Pr.: -cu-a-] – Din fr. équation, lat. aequatio, -onis.

ecuație sf [At: AAT 1^v/10 / S și: equ~ / V: ~iune, ecva~, (îvr) ecațiune, equ~ / P: ~cu-a-ți-e / Pl: ~ii / E: fr équation, lat aequatio, -onis] 1 Relație matematică între mai multe mărimi cunoscute și necunoscute, valabilă numai pentru anumite valori ale mărimilor necunoscute. 2 (Pex) Egalitate. 3 (Îs) ~ia timpului Diferența dintre timpul solar mediu și timpul solar real, datorată mișcării neuniforme a soarelui pe bolta cerească. 4 (Îs) ~ chimică Scriere prescurtată a reacțiilor chimice cu ajutorul formulelor și simbolurilor chimice. 5 (Fig) Problemă greu de rezolvat.

ECUAȚIE, ecuații, s. f. Relație matematică între mai multe mărimi cunoscute și necunoscute, valabilă numai pentru anumite valori ale mărimilor necunoscute. ◊ Ecuație chimică = scriere prescurtată a reacțiilor chimice cu ajutorul formulelor și simbolurilor chimice. ♦ Fig. Problemă, chestiune greu de rezolvat. ♦ Ecuația timpului = diferența dintre timpul solar mediu și timpul solar adevărat, care apare datorită faptului că mișcarea soarelui pe bolta cerească nu este uniformă. [Pr.: -cu-a-] – Din fr. équation, lat. aequatio, -onis.

ECUAȚIE, ecuații, s. f. Relație matematică între mai multe mărimi cunoscute și necunoscute, valabilă numai pentru anumite valori ale mărimilor necunoscute. Ecuație cu două necunoscute. ◊ Ecuație diferențială v. diferențial. Ecuație integrală v. integral. Ecuație chimică = egalitate în care primul membru exprimă numărul de atomi sau molecule ale substanțelor care intră într-o reacție chimică, iar al doilea membru reprezintă numărul de atomi sau molecule ale substanțelor care rezultă din reacție. Ecuația timpului = transpunerea timpului solar real în timp solar mediu, acceptat în viața obișnuită și în știință. ♦ Fig. Problemă, chestiune greu de rezolvat. – Pronunțat: -cu-a-. – Scris și: equație (HOGAȘ, DR. II 124).

ECUAȚIE s.f. Expresie matematică care arată o egalitate în care intră elemente cunoscute și necunoscute și care se verifică numai pentru anumite valori ale mărimilor necunoscute. ◊ Ecuație chimică = reprezentare a unei reacții chimice folosind simbolurile elementelor pentru a reprezenta atomii și moleculele care iau parte efectiv la reacție. ♦ (Fig.) Problemă grea, dificilă. [Pron. -cu-a-ți-e, scris și equație, gen. -iei, var. ecuațiune s.f. / cf. fr. équation, lat. aequatio].

ECUAȚIE s. f. 1. relație matematică exprimată sub forma egalității, în care intră elemente cunoscute și necunoscute și care se verifică numai pentru anumite valori ale necunoscutelor. 2. (fig.) problemă dificilă. ♦ ~ chimică = reprezentare a unei reacții chimice cu simbolurile elementelor pentru a desemna atomii și moleculele care iau parte efectiv la aceasta. 3. (astr.) ~ a timpului = diferența dintre timpul solar mijlociu și cel adevărat. (< fr. équation, lat. aequatio)

ECUAȚIE ~i f. Relație matematică exprimată prin egalitatea între două expresii algebrice cu mărimi cunoscute și necunoscute, egalitatea fiind valabilă numai pentru anumite valori ale necunoscutelor. [ G.-D. ecuației; Sil. e-cu-a-ți-e] /<fr. équation, lat. aequatio, ~onis

ecațiune sf vz ecuație

ecuațiune sf vz ecuație

ecvațiune sf vz ecuație

ECUAȚIUNE s.f. v. ecuație.

EQUAȚIE s.f. v. ecuație.

ecuați(un)e f. egalitatea algebrică în care intră una sau mai multe cantități necunoscute: ecuațiune de gradul al doilea.

*ecŭațiúne f. (lat. aequátio, -ónis, d. aequare, a egala). În algebră, formulă de egalitate între mărimĭ care depind unele de altele: a rezolva o ecŭațiune de gradu întîĭ, al doilea. Ecŭațiune cu o necunoscută, cu doŭă, cu treĭ, aceĭa în care toate mărimile-s neștiute, afară de una, doŭă, treĭ. Rădăcina uneĭ ecŭațiunĭ, cantitate numerică saŭ algebrică care, pusă în locu necunoscuteĭ într’o ecŭațiune, satisface ecŭațiunea, adică face primu membru identic cu al doilea: rezolvarea uneĭ ecŭațiunĭ are de obĭect căutarea rădăcinilor. Ecŭațiunea timpuluĭ, timp variabil pe care trebuĭe să-l adaugĭ în fie-care zi la epoca ameziĭ mijlociĭ saŭ să-l scoțĭ ca să aĭ ameaza adevărată. – Și ecŭație. Fals ecv-.

ecuație (desp. -cu-a-ți-e) s. f., art. ecuația (desp. -ți-a), g.-d. art. ecuației; pl. ecuații, art. ecuațiile (desp. -ți-i-)

ecuație (-cu-a-ți-e) s. f., art. ecuația (-ți-a), g.-d. art. ecuației; pl. ecuații, art. ecuațiile (-ți-i-)

ecuație s. f. (sil. -cu-a-ți-e), art. ecuația (sil.-ți-a), g.-d. art. ecuației; pl. ecuații, art. ecuațiile (sil. -ți-i-)

ecuație

ecuație, -ției gen. a.

ECUÁȚIE (< fr., lat. m.) s. f. 1. Relație matematică exprimată sub forma egalității a două expresii care conțin atât mărimi cunoscute cât și necunoscute, egalitatea fiind valabilă numai pentru anumite valori ale necunoscutelor (numite soluții sau rădăcini). De obicei, membrul drept al ecuației este zero. V. diferențial, integral. ◊ E. algebrică = e. în care apar numai polinoame. ◊ E. diofantică = ecuație algebrică având coeficienți întregi pentru care se caută soluții numere întregi. ♦ Relație care leagă între ele coordonatele unui punct de pe o curbă sau de pe o suprafață. ♦ Fig. Problemă dificilă. 2. E. chimică = reprezentare simbolică a reacțiilor chimice, care exprimă aspectele calitative și cantitative ale transformărilor chimice cu ajutorul simbolurilor și formulelor chimice. 3. (FIZ.) E. de stare = relație între parametrii de forță, de poziție și temperatură, ce caracterizează starea de echilibru termodinamic a unui sistem fizic. V. Van der Waals, ecuația ~. E. lui Schrödinger v. Schrödinger. Ecuațiile Maxwell v. Maxwell. 4. (ASTR.) Ecuația timpului = diferența dintre timpul solar mijlociu și timpul solar adevărat. 5. (SOCIOL.) E. socială = capacitatea unei societăți de a distribui surplusul muncii sociale, astfel încât de la un ciclu de producție la altul să fie refăcut echilibrul dintre muncă și capital, respectiv dintre cât consumă o categorie și munca (fizică sau intelectuală) pe care ar trebui s-o presteze pentru a-și compensa consumul propriu.