2 intrări

42 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

durăít sn [At: NEGRUZZI, S. I, 15 / V: ~ruít / Pl: ~uri / E: durăi] (Pop) 1-5 Durăire (1-5).

DURĂÍT s. n. (Pop.) Faptul de a durăi; zgomot produs de un obiect care durăie; huruitură, duruitură. – V. durăi.

DURĂÍT s. n. Faptul de a durăi; zgomot produs de un obiect care durăie; huruitură, duruitură. – V. durăi.

DURĂÍT s. v. huruitură.

durăí [At: LB / V: ~ruí / Pzi: ~ésc / E: dura1 + -ăi] (Pop) 1-2 vtr A (se) da peste cap (cu zgomot) Si: a (se) rostogoli. 3 vi (D. un car, o mașină etc.) A face zgomot mare Si: a durduca, ci hurduca, a hurui. 4 vt (D. om) A lucra la o mașină care huruie. 5 vi (D. o apă curgătoare) A curge cu zgomot Si: a vui. 6 vi (D. arme de foc; d. omul care le folosește) A produce pocnete puternice și dese. 7 vi (D. porumbel) A gânguri. 8 vu (Ban) A tuna.

DURĂÍ, pers. 3 dúrăie, vb. IV. Intranz. (Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot); p. ext. a hurui. – Dura1 + suf. -ăi.

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.

DURUÍT, duruituri, s. n. Faptul de a durui; zgomot produs de ceva care duruie; huruit, huruitură, duruitură. – V. durui.

DURĂÍ, pers. 3 dúrăie, vb. IV. Intranz. (Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot); p. ext. a hurui. – Dura1 + suf. -ăi.

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.

DURUÍT, duruituri, s. n. Faptul de a durui; zgomot produs de ceva care duruie; huruit, huruitură, duruitură. – V. durui.

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o mașină cu roți, despre roțile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruța duruie pînă la noi acasă. STANCU, D. 181. Se aud pe culoare duruind roatele paturilor. C. PETRESCU, Î. II 75. Duruie surd, în încăperea extremă, mașina de cusut. id. C. V. 49. ♦ Fig. A vorbi repede, fără întrerupere și cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau și glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, O. IV 28. ♦ (Rar) A lucra la o mașină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II 128. ♦ A lovi în ceva producînd zgomote scurte și repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji. V. ROM. noiembrie 1953, 155. 2. Tranz. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (Fig.) Au fost și aci stăpîni... dar revoluția poporului i-a duruit. SADOVEANU, M. C. 108.

DURUÍT s. n. Faptul de a durui; zgomot făcut de roțile unei căruțe, de tunet, de un obiect care se rostogolește sau care este tîrît pe pămînt etc.; huruit. Desluși chiote și duruit depărtat de roți, cine știe unde, către podul cel mare al Tupilaților. CAMILAR, TEM. 141. Poarta se încuie în urma lui cu un duruit greu. DUNĂREANU, CH. 234. Foarte rar se auzea pe pod duruitul unei calește. NEGRUZZI, S. I 15.

DURĂÍ, durăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A hurui. 2. Tranz. și refl. A (se) da peste cap, de-a dura, a (se) rostogoli. – Din dura1.

durăí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 dúrăie, imperf. 3 sg. durăiá; conj. prez. 3 să dúrăie

duruí (a ~) vb., ind. prez. 3 dúruie, imperf. 3 sg. duruiá; conj. prez. 3 să dúruie

arată toate definițiile

Intrare: durăi
verb (VT408)
Surse flexiune: DLRM
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) durăi durăire durăit durăind singular plural
durăiește durăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) durăiesc (să) durăiesc durăiam durăii durăisem
a II-a (tu) durăiești (să) durăiești durăiai durăiși durăiseși
a III-a (el, ea) durăiește (să) durăiască durăia durăi durăise
plural I (noi) durăim (să) durăim durăiam durăirăm durăiserăm, durăisem*
a II-a (voi) durăiți (să) durăiți durăiați durăirăți durăiserăți, durăiseți*
a III-a (ei, ele) durăiesc (să) durăiască durăiau durăi durăiseră
verb (VT343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) durui duruire duruit duruind singular plural
duruie duruiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) durui (să) durui duruiam duruii duruisem
a II-a (tu) durui (să) durui duruiai duruiși duruiseși
a III-a (el, ea) duruie (să) duruie duruia durui duruise
plural I (noi) duruim (să) duruim duruiam duruirăm duruiserăm, duruisem*
a II-a (voi) duruiți (să) duruiți duruiați duruirăți duruiserăți, duruiseți*
a III-a (ei, ele) duruie (să) duruie duruiau durui duruiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) durăi durăire durăit durăind singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea) durăie (să) durăie durăia durăi durăise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele) durăie (să) durăie durăiau durăi durăiseră
Intrare: durăit
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DLRM, DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular durăit durăitul durăi durăita
plural durăiți durăiții durăite durăitele
genitiv-dativ singular durăit durăitului durăite durăitei
plural durăiți durăiților durăite durăitelor
vocativ singular
plural
duruit (zgomot; -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular duruit duruitul
plural duruituri duruiturile
genitiv-dativ singular duruit duruitului
plural duruituri duruiturilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)