2 intrări

25 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

dolínă1 sf [At: CONV. LIT. LIV, 363 / Pl: ~ne / E: srb dolina cf fr doline] 1 Formă de relief depresionar, cu aspect de farfurie sau de pâlnie, de natură carstică. 2 (Reg) Loc întins, drept. 3 (Reg) Jgheab. 4 (Ban) Luncă verde.

DOLÍNĂ, doline, s. f. Formă negativă de relief carstic cu aspect de pâlnie, formată prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. – Din sb. dolina. Cf. fr. doline.

DOLÍNĂ, doline, s. f. Depresiune în formă de pâlnie, formată prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. – Din scr. dolina. Cf. fr. doline.

DOLÍNĂ, doline, s. f. Depresiune în formă de pîlnie, în terenuri cu roci solubile. V. ponor.

dolínă s. f., g.-d. art. dolínei; pl. dolíne

dolínă s. f., g.-d. art. dolínei; pl. dolíne

DOLÍNĂ s. f. relief carstic, cu aspect de pâlnie, format prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. (< fr. doline)

DOLÍNĂ ~e f. Adâncitură de teren cu aspect de pâlnie, rezultată din dizolvarea rocilor solubile de la suprafață. /<sb. dolina

dolină f. (ca termen geografic) scobitură a terenului în formă de pâlnie. [Slav. DOLINA, vale].

* dolínă f., pl. e (germ. doline, d. sîrb. nsl. dolina, bg. rus. dolina, vale. V. dolie 1). Geogr. Adîncătură de firma uneĭ pîlniĭ în stîncile calcaroase (ca’n Corso și’n podișu Mehedințuluĭ. – Ca cuv. pop. în Ban. dólină (pl. ĭ). vălcea, vine din sb. V. ponor.

dóină sf [At: ASACHI, P. 75/13 / V: (îvr) dolí~, (reg) dái~ / Pl: ~ne / E: nct] 1 Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc., fiind însoțită de obicei de o melodie adecvată. 2 Specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile doinei (1).

DÓINĂ, doine, s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., preluată și de poezia cultă. – Et. nec.

DÓINĂ, doine, s. f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată; specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.

DÓINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi ! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină ! Doiniță ! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit...Să-mi cei chiria ? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: dáină (ISAC, O. 32) dắină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f.

dóină s. f., g.-d. art. dóinei; pl. dóine

dóină s. f. (sil. doi-), g.-d. art. dóinei; pl. dóine

DÓINĂ s. (prin Transilv. și Maram.) horă.

dóină (dóine), s. f. – Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate și bazat în principal pe sentimentul dorului. – Var. (Trans.) daină. Sl. (sb.) daljina „depărtare”, ca sb. haljinahaină; nume explicabil datorită sentimentului de singurătate și dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez saudade. Celelalte explicații par insuficiente. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt trac; după Cihac, II, 98, din sb., cr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. dainá „cîntec popular”. Pentru Scriban, der. din germ. med. don, ton, din lat. tonus. O veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră doină ca der. de la lat. dolĕre, așa cum moină ar fi reprezentant al lui mollis.Der. doina (var. doini), vb. (a compune sau a cînta doine); doinaș, s. m. (cîntăreț de doine). – Din rom. provine rut. dojna (Candrea, Elemente, 407).

DÓINĂ ~e f. Cântec popular liric care exprimă diferite sentimente (de dor, jale, dragoste etc.). [Sil. doi-nă] /Orig. nec.

Intrare: doină
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular doli dolina
plural doline dolinele
genitiv-dativ singular doline dolinei
plural doline dolinelor
vocativ singular
plural
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular doină doina
plural doine doinele
genitiv-dativ singular doine doinei
plural doine doinelor
vocativ singular
plural
Intrare: dolină
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular doli dolina
plural doline dolinele
genitiv-dativ singular doline dolinei
plural doline dolinelor
vocativ singular
plural