doică^[1] sf [At: PO 183/4 / V: (înv) daică sf / Pl: ~ci, (înv) ~ce / E: bg доика] 1 Femeie care alăptează (și îngrijește) copilul altei femei Si: (Itî, iuz) nutrice. 2 (Reg) Termen de politețe, folosit la țară, cu care se adresează un tânăr unei femei (mai) în vârstă Si: țață, lele. modificată

doici vt [At: HELIADE, O. I, 473 / Pzi: ~cesc / E: doică] 1 (Îrg) A alăpta un copil străin. 2 (Îrg; pex) A hrăni cu lapte sugarii. 3 (Îvp) A dădăci. 4 (Îvp) A îngriji.

DOICĂ (pl. -ci) sf. Femeie care alăptează copilul cuiva (Mold. MANCĂ): aceasta se socotește și spre doice, carele apleacă coconii mici (PRV.-MB.) [bg.].

DOICI (-cesc) vb. tr. A alăpta [doică].

DOICĂ, doici, s. f. Femeie angajată să alăpteze (și să îngrijească) copilul altei femei (care nu poate alăpta singură); (Mold.) mancă. Cucoanele-și dau copiii la doică și pleacă la băi. Lor li-i și rușine să-și crească pruncii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 97. După ce vei naște, dragă, Mergi vro doică de te bagă. PANN, P. V. III 43. ♦ Dădacă. Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoțea mereu la ceasurile de-nvățătură. CARAGIALE, P. 106.

DOICI, doicesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A avea meseria de doică. O duse să doicească, Chiar copilul ei să-l crească. PANN, P. V. III 43.

DOICI, doicesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A avea meseria de doică. – Din doică.

DOICĂ ~ci f. înv. Femeie angajată să alăpteze și să îngrijească un copil străin. [Sil. doi-că] /<bulg. dojka

A DOICI ~esc intranz. reg. A fi doică. [Sil. doi-ci] /Din doică

doică f. femeie care alăptează un copil străin. [Slav. DOĬKA (din doĭati, a alăpta)].

doicì v. a alăpta: ea l-a doicit.

dóĭcă f., pl. ĭ (bg. doĭka, doĭcă; sîrb. dojka, țîță; pol. dojka, oaie alăptătoare, d. vsl. doiti, a alăpta; ung. dojka, doĭcă. V. doniță). Vest. Mancă, femeĭe care (pentru banĭ) alăptează copilu alteĭa.

doĭcésc v. intr. (d. doĭcă). Vest. A funcționa ca o doĭcă. V. tr. A îngriji un copil după alăptare, a-l dădăcĭ.

doică s. f., g.-d. art. doicii; pl. doici

doică s. f., g.-d. art. doicii; pl. doici

doică s. f., g.-d. art. doicii; pl. doici

doică (doici), s. f. – Dădacă. Sl. (bg. dojkŭ, slov. dojka), cf. pol. dojka „vacă cu lapte”, din sl. doiti „a alăpta” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, Cihac, II, 98). – Der. doici, vb. (a alăpta); doicie, s. f. (timpul în care o femeie este doică). Doică (Banat, Olt., Munt.) circulă în Trans. în forma daică (ALR, 222), din mag. dajka (Gáldi, Dict., 123). Cf. doniță.

DOICĂ s. dădacă, (livr.) bonă, nursă, (Mold. și Bucov.) mancă.

DOICĂ s. dădacă, (livr.) bonă, nursă, (Mo!d. și Bucov.) mancă.

DOICĂ s. f. (ȚR, Ban., Criș., Trans. SV) Femeie care alăptează în locul mamei. B: El îngrecă pre doica. ÎNDREPTAREA LEGII. Doica. Doică. LEX., 58^r. Să-ți aduc o doică să ți-l hrănească. CRON. 1736, 68^v. Voia-ți iaste să-ți chem ție muiare doică de la jidovi? ANT. 1766, 296^r; cf. MARDARIE, 133; LEX. 1683, 44^r; BIBLIA (1688): M 1776, 45^r. C: Cu doică streină de-și va apleca pruncul ei. CS, 99^v. Dojkĕ. Nutrix. AC, 835. Voia ți-e să-ți aduc o muiare doică? CRON. ante 1730, 57^r; cf. CS, 76^v, 101^v; M 1704, 83^v; M 1740, 49^v. // A: Voia-ți iaste să-ți chem ție o muiare doică de la jidovi? ANT. 1726, 215^r; cf. ANT., 75^r; B 1775, 98^v: H 1779², 81^v. Etimologie: bg. dojka. Cf. aplecător (1), mamcă.

doicí, doicesc, v.t. 1. A îngriji, a crește (pe cineva), a ocroti: „N-am doicit, n-am legănat / Și bătrână m-am lăsat” (Bilțiu, 2006: 52). 2. A alăpta. – Din doică (DEX, MDA).

doici, doicesc, vb. intranz. – 1. A îngriji, a crește (pe cineva), a ocroti: „N-am doicit, n-am legănat / Și bătrână m-am lăsat” (Bilțiu, 2006: 52). 2. A alăpta. – Din doică (< sl. dojka < sl. doita „a alăpta”) (DLRM, DER, DEX, MDA).