DOICĂ s. f. (ȚR, Ban., Criș., Trans. SV) Femeie care alăptează în locul mamei. B: El îngrecă pre doica. ÎNDREPTAREA LEGII. Doica. Doică. LEX., 58^r. Să-ți aduc o doică să ți-l hrănească. CRON. 1736, 68^v. Voia-ți iaste să-ți chem ție muiare doică de la jidovi? ANT. 1766, 296^r; cf. MARDARIE, 133; LEX. 1683, 44^r; BIBLIA (1688): M 1776, 45^r. C: Cu doică streină de-și va apleca pruncul ei. CS, 99^v. Dojkĕ. Nutrix. AC, 835. Voia ți-e să-ți aduc o muiare doică? CRON. ante 1730, 57^r; cf. CS, 76^v, 101^v; M 1704, 83^v; M 1740, 49^v. // A: Voia-ți iaste să-ți chem ție o muiare doică de la jidovi? ANT. 1726, 215^r; cf. ANT., 75^r; B 1775, 98^v: H 1779², 81^v. Etimologie: bg. dojka. Cf. aplecător (1), mamcă.