doctor sm [At: (a. 1665) IORGA, S. D. V, 88 / V: (înv) doht~, (pop) doft~, (reg) dopt~, dost~ / Pl: ~i / E: fr docteur, lat doctor, cf ger Doktor] 1 Persoană cu studii superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea și prevenirea bolilor umane și animale Si: medic. 2 Înalt titlu științiific acordat de o instituție academică sau de învățământ superior. 3 Persoană cu titlul de doctor (2). 4 (Îs) ~ honoris causa Titlu onorific acordat unei mari personalități în domeniul vieții sociale, politice, culturale, științifice. 5 (Îs) ~ al bisericii Titlu acordat celor mai mari teologi și apologeți creștini. 6 (Fam) Persoană foarte pricepută într-un domeniu Si: maestru. 7 (Zlg) Pescărel albastru (Alcedo atthis). 8 (Reg) Numele mai multor plante din familia liliacee (Aloe). modificată

DOCTOR, doctori, s. m. 1. Persoană care posedă studii medicale superioare și are dreptul de a trata bolnavii; medic. De răniți au grijă doctorii. CAMILAR, N. I 62. Îți trebuie un doctor și o îngrijire specială. SADOVEANU, P. M. 119. Nu țineam de loc să sporesc cu unul numărul intelectualilor ce abuzau de gentilețea doctorului Nicu. M. I. CARAGIALE, C. 131. Am dat femeii... un bilet pentru doctorul din tîrg. IBRĂILEANU, A. 179. ◊ (Glumeț) Cînd ai s-ajungi doctorul [mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. 2. (De obicei urmat de determinări arătînd felul studiilor) Cel mai înalt titlu academic acordat de către o instituție de învățămînt superior. Doctor în filozofie. Doctor în chimie. ▭ Ai putea mai la urmă, să lași prea bine pe domnul doctor să plece singur în escursiunile sale științifice. HOGAȘ, M. N. 101. ◊ (Familiar) Persoană pricepută, iscusită, specialistă într-o lucrare, într-un domeniu de activitate. E doctor în meseria lui. – Variantă: (1, popular) doftor (STANCU, D. 177, CAMIL PETRESCU, T. II 135, CREANGĂ, A. 15) s. m.

DOCTOR s.m. 1. Titlu științific conferit în urma unui examen special și a unei teze; posesor al unui asemenea titlu. ◊ Doctor honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățămînt superior unei personalități de mare prestigiu, fără susținerea unei disertații. 2. Persoană care are studii medicale superioare și posedă dreptul de a practica medicina; medic. 3. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. [< lat. doctor, cf. fr. docteur, germ. Doktor].

DOCTOR s. m. 1. titlu științific conferit doctoranzilor în urma susținerii examenelor și a unei teze originale; posesor al unui asemenea titlu. ♦ ~ docent = titlu științific care se acordă doctorilor (1) care fac dovada unei activități științifice îndelungate și valoroase; ~ honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățământ superior unei personalități de mare prestigiu, din țară sau din străinătate, pentru realizări deosebite în domeniul științei, tehnicii și culturii, pentru servicii de mare însemnătate aduse patriei și umanității. 2. medic. 3. (fam.) persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. (< germ. Doktor, lat. doctor, fr. docteur)

DOCTOR ~i m. 1) Persoană, cu studii superioare de specialitate, care profesează medicina; medic. 2) Grad științific superior. 3) Persoană care posedă titlul științific superior. ~ în istorie. ~ în filologie. 4) fam. Persoană care vădește cunoștințe profunde într-un domeniu de activitate. /<lat. doctor, fr. docteur

doctor m. 1. cel promovat la doctorat: doctor în litere, științe, drept; 2. medic; 3. părinte al Bisericii catolice.

* dóctor și (pop.) dóftor m. (rus. dóktor și dóhtor, germ. doktor, d. lat. dóctor, -óris, care vine d. docére, a învăța, a instrui. Corect rom. ar fi doctór, ca actór, corectór). Cel ce posedă cel maĭ înalt grad universitar: doctor în teologie, litere, științe, medicină, drept. Medic. – Fem. -eásă, pl. ese, nevastă de doctor saŭ posesoare a acestuĭ titlu. Fam. și -oaĭe, pl. tot așa.

doftor sm vz doctor

dohtor sm vz doctor

doptor sm vz doctor

dostor sm vz doctor

femeie-doctor s. f. 1966 (med.) Doctoriță v. femeie-profesor (din femeie + doctor)

doftor m. numele popular al doctorului în medicină. [Și dohtor: gr. mod. (cf. oftică = hectică)].

Polizu (Doctor G. A.) m. anatomist și lexicograf român (m. 1886).

dóftor V. doctor.

doctor (medic; absolvent(ă) de doctorat) s. m., pl. doctori; abr. dr.

doctor s. m., pl. doctori; abr. dr.

doctor s. m., pl. doctori; abr. dr.

doctor. Abreviat: Dr.

DOCTOR s. medic, (înv.) vraci.

DOCTOR s. medic, (înv.) vraci.

doctor (doctori), s. m. – 1. Titlu științific înalt; persoană care are acest titlu. – 2. Medic. – 3. (Arg.) Specialist. Var. dohtor (sec. XVII), doftor (vulg.). Lat. doctor (sec. XVII) și înainte prin intermediul sl. dochtorŭ. – Der. doctoral, adj. (grav, solemn); doctorand, s. m. (persoană care își pregătește lucrarea de doctorat); doctorat, s. n. (stagiu de calificare științifică superioară); doctoreasă (var. doftoreasă), s. f. (soție de doctor; doctoriță); doctoresc, adj. (de doctor, medic); doctorie (var. doftorie), s. f. (medicament, leac); doctoriță, s. f. (femeie medic); doftoricesc, adj. (înv., medic); doftoricale, s. f. pl. (leacuri, doctorii), din ngr. δοϰτοριϰά.

DOCTOR. Subst. Doctor, doctoraș (dim., peior.), medic, vraci (pop.), esculap (fam.); medicastru (depr.); doctoriță, doctoreasă (pop. și fam.), doftoroaie (pop.), vrăciță (înv. și arh.), vrace (înv.). Medic specialist; medic primar, medic secundar; medic legist; medic militar; medic curant; medic internist. Alopat; anestezist; balneolog; cardiolog; chirurg; dermatolog; ftiziolog; ginecolog; hematolog; homeopat; igienist; laringolog; mamoș; obstetrician; oftalmolog, oculist; osteolog; otorinolaringolog, orelist; oncolog; ortoped, ortopedist; neurolog; psihiatru; radiolog; reumatolog; stomatolog, dentist; toxicolog; urolog;, virusolog. Personal medical. Corpul medicilor. Personal medical ajutător; agent sanitar, felcer; felceră, felceriță; subchirurg (ieșit din uz); asistent (medical); asistentă (medicală); laborant; laborantă; soră; soră de caritate; soră-șefă; moașă; infirmier; infirmieră; farmacist; spițer (pop.). Adj. De doctor, medical, doctoricesc (fam.), doftoricesc (pop.). Vb. A fi medic, a practica medicina; a consulta, a examina (un bolnav); a doctori (înv.), a doftori (pop.), a doftorici (pop. și înv.), a îngriji un bolnav, a trata, a cura (rar), a curarisi (înv. și fam.); a vindeca, a lecui, a însănătoși, a pune pe picioare, a tămădui (pop.). A prescrie un tratament; a prescrie o rețetă. V. boală, instituții sanitare, însănătoșire, medicină, sănătate, tratament medical.

CURA TE IPSUM! v. MEDICE, CURA TE IPSUM!

DR. PETRU GROZA v. Ștei.

MEDICE, CURA TE IPSUM! (lat.) doctore, vindecă-te pe tine! – Dicton prin care se recomandă celor care dau sfaturi altora, să le urmeze ei înșiși, mai întâi.

Medice, cura te ipsum (lat. „Doctore, tămăduiește-te pe tine însuți!”) – precept latin. Se adresează unei persoane ce recomandă altora sfaturi pe care ea însăși nu le aplică. Deci, atenție la propria noastră comportare, înainte de a îndruma pe alții. FOL.

doctor, doctori s. m. 1. (friz.) meșter care lucrează rapid. 2. persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu.