DIVĂ, dive, s. f. (Adesea glumeț sau ir.) Cântăreață sau artistă celebră de teatru ori de cinema. – Din it., fr. diva.

DIVĂ, dive, s. f. (Adesea glumeț sau ir.) Artistă foarte admirată de public. – Din it., fr. diva.

DIVĂ, dive, s. f. (Învechit) Artistă de operă sau de cinematograf foarte mult admirată de public. V. vedetă. Visezi... mai cu seamă la diva, care a debutat la Neapole. IBRĂILEANU, A. 9. Diva... apare pe scenă într-un costum abracadabrant. CARAGIALE, O. III 10.

DIVĂ s.f. (Liv.) Cîntăreață cu renume; artistă de cinematograf renumită; (peior.) femeie care dorește să fie admirată; femeie care frapează. [< it., fr. diva].

DIVĂ s. f. cântăreață cu renume; artistă de cinematograf renumită; star. (< it., fr. diva)

DIVĂ ~e f. Cântăreață sau actriță celebră, foarte admirată. /<fr., it. diva

1) dívă f., pl. e (vsl. rus. divo, minune). L.V. (Cost. Cant.) Minune, mirare. Ce divă este că, ce e de mirare că? V. div 1.

div², ~ă [At: CORESI, ap. DHLR II, 507 / Pl: ~e, ~ure, ~uri / E: vsl диво] (Înv) 1 sf Minune. 2 sf Lucru de mirare. 3 sn (Reg; îlav) În ~uri în chipuri Prin diverse mijloace.

div³, ~ă [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 39 / Pl: ~i, ~e / E: fr diva, it diva] 1-2 smf, a (înv) (Persoană) care este înzestrată cu însușiri cu totul excepționale. 3 sf (Rar) Cântăreață cu renume. 4 sf (Rar) Artistă (de cinematograf) care se bucură de mare popularitate. 5 sf (Prt) Femeie care dorește să fie admirată, frapând prin atitudine, îmbrăcăminte etc.

DIV, -Ă, divi, -e, adj. (Livresc, învechit; despre artiști, poeți etc.) Care se află pe culmile cele mai înalte ale artei; divin (2). [Versurile lui Dante] vor trăi în toți timpii. – Canzoni bunăoară!... – Căror le-a făcut muzică divul Casella. MACEDONSKI, O. II 292. Magistrule scump și poetule div, îmi vei spune? id. ib. 297.

DIV, -Ă adj. (Rar) Divin. // s.m. Duh rău în mitologia musulmană. [< lat. divus, cf. fr. dive].

div a. divin: a divului Horațiu poetică fântână AL.

1) div n., pl. urĭ (vsl. rus. divŭ, minune). L.V. În divurĭ, în chipurĭ, în foarte multe felurĭ. V. divă.

2)* div, -ă adj. (lat. divus). Divin, sfînt. S.m. Titlu dat împăraților romanĭ după moarte: divu Traĭan. S.f., pl. e (it. diva). Cîntăreață celebră.

divă s. f., g.-d. art. divei; pl. dive

divă s. f., g.-d. art. divei; pl. dive

divă s. f., g.-d, art. divei; pl. dive

divă (dive), s. f. – Minune, miracol. Sl. (bg.) divo (Tiktin; Candrea), din tc. div „spirit malign” (Berneker 202), cf. bg. div „sălbatic”. – Der. divi, vb. refl. (a se mira, a fi uimit), din sl. diviti se. Sec. XVII.

DIVĂ s. v. minune, miracol.

DIVĂ s. v. star.

DIVĂ s. star, vedetă, (fig.) stea. (O ~ de cinema.)

divă s. v. MINUNE. MIRACOL.

DIVĂ s. f. v. div.

DIV s.n. (Mold.) Minune, lucru de mirare. // B: Cazi în divuri ce sînt mai multe în Asia. COSM. 1766, 99^v. ◊ În expr. A fi divă = a fi de mirare. A: Nu-i divă că la turci vedem obiceiurile acestea, care au fost și la împărăția Rîmului. M. COSTIN. Ce aceia nu-i divă, că italienii tîrdziu s-au scornit limba den lătiniască. NCL I, 41. ◊ Loc. adj. În divuri în chipuri = felurit, fel de fel. A: Iară pre atunci începură a să izvodi armele ceale de războiu în divuri în chipuri. CRON. 1689, 28^r. Feal de fealuri de mîncări, în divuri în chipuri de băuturi. CANTEMIR, IST. // B: Avut-au această țară mai demult în sine noroade în divuri în chipuri și ades să schimba ea și ungurii, cum sînt gheții, dachii, iazighii. COSM. 1766, 88^r. * Loc. adv. În divuri în chipuri = în tot felul. A: Ispitind în divuri în chipuri să încapă la domnie. M. COSTIN; cf. RAFAIL DIN DRAGOMIRNA. CI 172. Variante: divă s. f. (M. COSTIN ; NCL I, 41). Etimologie: sl. divo. Cf. m i r a c, m i r a z, ș a n ț.