10 definiții pentru distona

distoná vi [At: IBRĂILEANU, S. 153 / V: (îvr) des~ / Pzi: ~néz / E: ger distonieren, it distonare] 1 A fi în dezacord cu ansamblul sau cu restul. 2 (Muz; spc; d. sunete) A suna fals.

DISTONÁ, pers. 3 distonează, vb. I. Intranz. A fi în dezacord, a nu se potrivi cu ansamblul sau cu restul. ♦ Spec. (Despre sunete muzicale) A suna fals. – Din it. distonare.

DISTONÁ, pers. 3 distonează, vb. I. Intranz. A fi în dezacord, a nu se potrivi cu ansamblul sau cu restul. ♦ Spec. (Despre sunete muzicale) A suna fals. – Din it. distonare.

DISTONÁ, pers. 3 distonează, vb. I. Intranz. A fi în dezacord, a nu se potrivi (cu cineva sau cu ceva). Ridicătura de un violet palid distona cu celălalt pămînt gălbui, strîns ca în gheare de tufe de peliniță și tulpini veștede de diferite buruieni. CĂLUGĂRU, O. P. 55. În lumea asta mică și vie [a gării], nu făceau pată supărătoare și nu distonau decît pasagerii obișnuiți. POPA, V. 209.

distoná (a ~) vb., ind. prez. 3 distoneáză

distoná vb., ind. prez. 3 sg. distoneáză

A distona ≠ a armoniza, a se asorta

DISTONÁ vb. I. intr. A fi neconcordant, în neconcordanță, în dezacord, a nu se potrivi. [P.i. 3, 6 -nează. / < germ. distonieren].

DISTONÁ vb. intr. a fi neconcordant, a fi în dezacord, a nu se potrivi. ◊ (despre sunete muzicale) a suna fals. (< it. distonare)

A DISTONÁ ~éz intranz. 1) A fi în distonanță; a dezacorda; a discorda. 2) (despre sunete) A suna fals. /<it. distonare

Intrare: distona
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) distona distonare distonat distonând singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea) distonea (să) distoneze distona distonă distonase
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele) distonea (să) distoneze distonau distona distonaseră