2 intrări

17 definiții

diriguíre sf [At: LUC., II, 176 / Pl: ~uri / E: dirigui] (Îvr) Dirijare (2).

DIRIGUÍRE s. 1. v. conducere. 2. v. domnie.

DIRIGUÍRE s. v. conducere, dirijare.

dirigui vt [At: ASACHI, I, 240/31 / Pzi: ~ésc / E: lat dirigere] (Înv) 1 A manevra cârma unei ambarcațiuni pentru a stabili direcția de mers. 2 A dirija (2). 3-4 A dirija (4-5).

DIRIGUÍ, diriguiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A conduce, a dirija. – Din lat. dirigere (după cârmui).

DIRIGUÍ, diriguiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A conduce, a dirija. – Din lat. dirigere (după cârmui).

DIRIGUÍ, diriguiesc, vb. IV. Tranz. A da directive, dispoziții; a conduce, a dirija. Cuconu Ioniță își sorbea cafeaua... pe scara de sus a cerdacului, diriguind, pentru ziua întreagă, rostul gospodăriei sale. HOGAȘ, DR. II 93.

diriguí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. diriguiésc, imperf. 3 sg. diriguiá; conj. prez. 3 diriguiáscă

diriguí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. diriguiésc, imperf. 3 sg. diriguiá; conj. prez. 3 sg. și pl. diriguiáscă

DIRIGUÍ vb. 1. v. conduce. 2. v. domni.

DIRIGUÍ vb. v. conduce, dirija.

DIRIGUÍ vb. IV. tr. A conduce, a dirija. [P.i. -iesc, dirígui. / cf. lat., it. dirigere].

A DIRIGUÍ ~iesc tranz. înv. (instituții, organizații, colectivități, activități) A îndruma în calitate de diriguitor; a conduce; a dirija. [Sil. -gu-i] /<lat. dirigere


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

diriguire s. v. CONDUCERE. DIRIJARE.

DIRIGUIRE s. cîrmuire, conducere, domnie, guvernare, stăpînire, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) chiverniseală, chivernisire, ocîrmuire, purtare, purtat, stăpînie, vlădicie, (fig.) cîrmă. (~ țării în vremea lui Mihai Viteazul.)

DIRIGUI vb. a cîrmui, a conduce, a domni, a guverna, a stăpîni, (înv. și pop.) a oblădui, (înv.) a birui, a chivernisi, a duce, a ocîrmui, a povățui. (Ștefan a ~ Moldova în glorie.)

dirigui vb. v. CONDUCE. DIRIJA.

Intrare: dirigui
verb (VT408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dirigui diriguire diriguit diriguind singular plural
diriguiește diriguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) diriguiesc (să) diriguiesc diriguiam diriguii diriguisem
a II-a (tu) diriguiești (să) diriguiești diriguiai diriguiși diriguiseși
a III-a (el, ea) diriguiește (să) diriguiască diriguia dirigui diriguise
plural I (noi) diriguim (să) diriguim diriguiam diriguirăm diriguiserăm, diriguisem*
a II-a (voi) diriguiți (să) diriguiți diriguiați diriguirăți diriguiserăți, diriguiseți*
a III-a (ei, ele) diriguiesc (să) diriguiască diriguiau dirigui diriguiseră
Intrare: diriguire
diriguire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular diriguire diriguirea
plural diriguiri diriguirile
genitiv-dativ singular diriguiri diriguirii
plural diriguiri diriguirilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)