diriguire sf [At: LUC., II, 176 / Pl: ~uri / E: dirigui] (Îvr) Dirijare (2).

dirigui vt [At: ASACHI, I, 240/31 / Pzi: ~esc / E: lat dirigere] (Înv) 1 A manevra cârma unei ambarcațiuni pentru a stabili direcția de mers. 2 A dirija (2). 3-4 A dirija (4-5).

DIRIGUI, diriguiesc, vb. IV. Tranz. A da directive, dispoziții; a conduce, a dirija. Cuconu Ioniță își sorbea cafeaua... pe scara de sus a cerdacului, diriguind, pentru ziua întreagă, rostul gospodăriei sale. HOGAȘ, DR. II 93.

DIRIGUI vb. IV. tr. A conduce, a dirija. [P.i. -iesc, dirigui. / cf. lat., it. dirigere].

A DIRIGUI ~iesc tranz. înv. (instituții, organizații, colectivități, activități) A îndruma în calitate de diriguitor; a conduce; a dirija. [Sil. -gu-i] /<lat. dirigere

dirigui (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. diriguiesc, 3 sg. diriguiește, imperf. 1 diriguiam; conj. prez. 1 sg. să diriguiesc, 3 să diriguiască

dirigui (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. diriguiesc, imperf. 3 sg. diriguia; conj. prez. 3 să diriguiască

dirigui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. diriguiesc, imperf. 3 sg. diriguia; conj. prez. 3 sg. și pl. diriguiască

diriguesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

DIRIGUIRE s. 1. v. conducere. 2. v. domnie.

DIRIGUIRE s. v. conducere, dirijare.

diriguire s. v. CONDUCERE. DIRIJARE.

DIRIGUIRE s. cîrmuire, conducere, domnie, guvernare, stăpînire, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) chiverniseală, chivernisire, ocîrmuire, purtare, purtat, stăpînie, vlădicie, (fig.) cîrmă. (~ țării în vremea lui Mihai Viteazul.)

DIRIGUI vb. v. conduce, dirija.

DIRIGUI vb. 1. v. conduce. 2. v. domni.

dirigui vb. v. CONDUCE. DIRIJA.

DIRIGUI vb. a cîrmui, a conduce, a domni, a guverna, a stăpîni, (înv. și pop.) a oblădui, (înv.) a birui, a chivernisi, a duce, a ocîrmui, a povățui. (Ștefan a ~ Moldova în glorie.)