3 intrări

27 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

dințáre sf [At: DL / Pl: ~țắri / E: dința] 1 Tăiere a marginii unui obiect în formă de dinți (14) Si: dințat. 2 (Ccr) Totalitatea dinților (15) unui obiect.

DINȚÁRE, dințări, s. f. Acțiunea de a dința și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Totalitatea dinților unui obiect. – V. dința.

DINȚÁRE, dințări, s. f. Acțiunea de a dința și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Totalitatea dinților unui obiect. – V. dința.

DINȚÁRE, dințări, s. f. Acțiunea de a dința și rezultatul ei. ♦ (Concretizat) Ansamblul dinților unui obiect.

dințáre s. f., g.-d. art. dințắrii; pl. dințắri

dințáre (acțiune) s. f., g.-d. art. dințării; pl. dințări

dințá vt [At: DL / Pzi: ~țéz / E: drr dințat] A face dinți (14) pe marginea unui obiect. modificată

În original, prezentul ind. incorect tipărit: ~téz - LauraGellner

dințár sn [At: TDRG / Pl: ~e / E: dinte + -ar] 1 Unealtă cu care se înclină dinții (15) ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2 Grătar în dreptul scocului morii.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții fierăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face crestături în formă de dinți (2) pe marginea exterioară sau interioară a unui obiect.

DINȚÁR, dințáre, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei. 2. Grătar în dreptul scocului morii, care oprește pătrunderea corpurilor aduse de apă.

dințá (a ~) vb., ind. prez. 3 dințeáză

dințár s. n., pl. dințáre

dințá vb., ind. prez. 1 sg. dințéz, 3 sg. și pl. dințeáză

dințár (unealtă) s. n., pl. dințáre

DINȚÁR s. v. călcător, ceapraz.

Intrare: dința
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dința dințare dințat dințând singular plural
dințea dințați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dințez (să) dințez dințam dințai dințasem
a II-a (tu) dințezi (să) dințezi dințai dințași dințaseși
a III-a (el, ea) dințea (să) dințeze dința dință dințase
plural I (noi) dințăm (să) dințăm dințam dințarăm dințaserăm, dințasem*
a II-a (voi) dințați (să) dințați dințați dințarăți dințaserăți, dințaseți*
a III-a (ei, ele) dințea (să) dințeze dințau dința dințaseră
Intrare: dințare
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dințare dințarea
plural dințări dințările
genitiv-dativ singular dințări dințării
plural dințări dințărilor
vocativ singular
plural
Intrare: dințar
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dințar dințarul
plural dințare dințarele
genitiv-dativ singular dințar dințarului
plural dințare dințarelor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)