3 intrări

27 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile

dințare sf [At: DL / Pl: ări / E: dința] 1 Tăiere a marginii unui obiect în formă de dinți (14) Si: dințat. 2 (Ccr) Totalitatea dinților (15) unui obiect.

DINȚÁRE, dințări, s. f. Acțiunea de a dința și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Totalitatea dinților unui obiect. – V. dința.

DINȚÁRE, dințări, s. f. Acțiunea de a dința și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Totalitatea dinților unui obiect. – V. dința.

DINȚÁRE, dințări, s. f. Acțiunea de a dința și rezultatul ei. ♦ (Concretizat) Ansamblul dinților unui obiect.

dințáre s. f., g.-d. art. dințắrii; pl. dințắri

dințáre (acțiune) s. f., g.-d. art. dințării; pl. dințări

dința vt [At: DL / Pzi: ~țéz / E: drr dințat] A face dinți (14) pe marginea unui obiect.[1] modificată

  1. În original, prezentul ind. incorect tipărit: ~téz LauraGellner

dințár sn [At: TDRG / Pl: ~e / E: dinte + -ar] 1 Unealtă cu care se înclină dinții (15) ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2 Grătar în dreptul scocului morii.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții fierăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face crestături în formă de dinți (2) pe marginea exterioară sau interioară a unui obiect.

DINȚÁR, dințáre, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pînzei. 2. Grătar în dreptul scocului morii, care oprește pătrunderea corpurilor aduse de apă.

dințá (a ~) vb., ind. prez. 3 dințeáză

dințár s. n., pl. dințáre

dințá vb., ind. prez. 1 sg. dințéz, 3 sg. și pl. dințeáză

dințár (unealtă) s. n., pl. dințáre

DINȚÁR s. v. călcător, ceapraz.

arată toate definițiile

Intrare: dința
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dința
  • dințare
  • dințat
  • dințatu‑
  • dințând
  • dințându‑
singular plural
  • dințea
  • dințați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dințez
(să)
  • dințez
  • dințam
  • dințai
  • dințasem
a II-a (tu)
  • dințezi
(să)
  • dințezi
  • dințai
  • dințași
  • dințaseși
a III-a (el, ea)
  • dințea
(să)
  • dințeze
  • dința
  • dință
  • dințase
plural I (noi)
  • dințăm
(să)
  • dințăm
  • dințam
  • dințarăm
  • dințaserăm
  • dințasem
a II-a (voi)
  • dințați
(să)
  • dințați
  • dințați
  • dințarăți
  • dințaserăți
  • dințaseți
a III-a (ei, ele)
  • dințea
(să)
  • dințeze
  • dințau
  • dința
  • dințaseră
Intrare: dințare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dințare
  • dințarea
plural
  • dințări
  • dințările
genitiv-dativ singular
  • dințări
  • dințării
plural
  • dințări
  • dințărilor
vocativ singular
plural
Intrare: dințar
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dințar
  • dințarul
  • dințaru‑
plural
  • dințare
  • dințarele
genitiv-dativ singular
  • dințar
  • dințarului
plural
  • dințare
  • dințarelor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)