DINȚAR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții fierăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

dințar sn [At: TDRG / Pl: ~e / E: dinte + -ar] 1 Unealtă cu care se înclină dinții (15) ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2 Grătar în dreptul scocului morii.

DINȚAR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

DINȚAR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pînzei. 2. Grătar în dreptul scocului morii, care oprește pătrunderea corpurilor aduse de apă.

DINȚAR ~e n. 1) Instrument pentru reglarea dinților unui ferăstrău. 2) Grătar așezat în fața scocului morii care oprește pătrunderea murdăriei ce vine pe apă. /dinte + suf. ~ar

dințar m. 1. unealtă cu care se îndreptează dinții ferestrăului; 2. grătar ce se pune în dreptul scocurilor morii spre a opri murdăriile ce vin pe apă.

dințar s. n., pl. dințare

dințar s. n., pl. dințare

dințar (unealtă) s. n., pl. dințare

DINȚAR s. v. călcător, ceapraz.

dințar s. v. CĂLCĂTOR. CEAPRAZ.

dințar, -ăreasă, dințari, -ărese s. m., s. f. medic stomatolog.