DIFRACȚIE, difracții, s. f. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie. – Din fr. diffraction.

difracție sf [At: MARIAN, F. 423/11 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr diffraction] Fenomen de propagare a undelor luminoase, acustice, de materie etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie.

DIFRACȚIE, difracții, s. f. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie. – Din fr. diffraction.

DIFRACȚIE, difracții, s. f. (Fiz.) Deviere sau complex de devieri pe care le suferă, după anumite legi, o rază de lumină, o undă sonoră etc., cînd trec prin deschideri înguste sau pe lîngă marginea unor obiecte opace.

DIFRACȚIE s.f. Deviere a unei raze luminoase, a unei unde sonore etc. care străbate un orificiu îngust sau întîlnește muchia unui corp opac. [Gen. -iei, var. difracțiune s.f. / cf. fr. diffraction].

DIFRACȚIE s. f. 1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr-o fantă sau în imediata vecinătate a marginii unui ecran, propagându-se și în spatele acestora. 2. modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol. (< fr. diffraction)

DIFRACȚIE ~i f. Deviere de la propagarea rectilinie a unei unde (luminoase, sonore etc.) atunci când întâlnește un obstacol sau când trece pintrun mediu neomogen. [Art. difracția; G.-D. difracției; Sil. -ți-e] /<fr. diffraction

difracțiune sf vz difracție

DIFRACȚIUNE s.f. v. difracție.

difracție (desp. di-frac-ți-e) s. f., art. difracția (desp. -ți-a), g.-d. art. difracției; pl. difracții, art. difracțiile (desp. -ți-i-)

difracție (di-frac-ți-e) s. f., art. difracția (-ți-a), g.-d. art. difracției; pl. difracții, art. difracțiile (-ți-i-)

difracție s. f. (sil. -frac-) → fracție

difracție

DIFRÁCȚIE (< fr. {i}; {s} lat. diffractus „sfărâmat”) s. f. Fenomen de propagare a undelor (luminoase, radio, acustice etc.), în spatele obstacolelor, prin ocolirea acestora și abaterea aparentă de la propagarea rectilinie. ◊ Rețea de d. = plăcuță de sticlă pe care sunt trasate numeroase linii fine, paralele și echidistante, servind la descompunerea spectrală a luminii pe baza fenomenului de d.