12 definiții pentru difracție difracțiune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DIFRÁCȚIE, difracții, s. f. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie. – Din fr. diffraction.

DIFRÁCȚIE, difracții, s. f. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie. – Din fr. diffraction.

difracție sf [At: MARIAN, F. 423/11 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr diffraction] Fenomen de propagare a undelor luminoase, acustice, de materie etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie.

DIFRÁCȚIE, difracții, s. f. (Fiz.) Deviere sau complex de devieri pe care le suferă, după anumite legi, o rază de lumină, o undă sonoră etc., cînd trec prin deschideri înguste sau pe lîngă marginea unor obiecte opace.

DIFRÁCȚIE s.f. Deviere a unei raze luminoase, a unei unde sonore etc. care străbate un orificiu îngust sau întâlnește muchia unui corp opac. [Gen. -iei, var. difracțiune s.f. / cf. fr. diffraction].

DIFRÁCȚIE s. f. 1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr-o fantă sau în imediata vecinătate a marginii unui ecran, propagându-se și în spatele acestora. 2. modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol. (< fr. diffraction)

DIFRÁCȚIE ~i f. Deviere de la propagarea rectilinie a unei unde (luminoase, sonore etc.) atunci când întâlnește un obstacol sau când trece pintrun mediu neomogen. [Art. difracția; G.-D. difracției; Sil. -ți-e] /<fr. diffraction

DIFRACȚIÚNE s.f. v. difracție.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

difrácție (di-frac-ți-e) s. f., art. difrácția (-ți-a), g.-d. art. difrácției; pl. difrácții, art. difrácțiile (-ți-i-)

difrácție s. f. (sil. -frac-) → fracție


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

DIFRÁCȚIE (< fr. {i}; {s} lat. diffractus „sfărâmat”) s. f. Fenomen de propagare a undelor (luminoase, radio, acustice etc.), în spatele obstacolelor, prin ocolirea acestora și abaterea aparentă de la propagarea rectilinie. ◊ Rețea de d. = plăcuță de sticlă pe care sunt trasate numeroase linii fine, paralele și echidistante, servind la descompunerea spectrală a luminii pe baza fenomenului de d.

Intrare: difracție
difracție substantiv feminin
  • silabație: di-frac-ți-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • difracție
  • difracția
plural
  • difracții
  • difracțiile
genitiv-dativ singular
  • difracții
  • difracției
plural
  • difracții
  • difracțiilor
vocativ singular
plural
difracțiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • difracțiune
  • difracțiunea
plural
  • difracțiuni
  • difracțiunile
genitiv-dativ singular
  • difracțiuni
  • difracțiunii
plural
  • difracțiuni
  • difracțiunilor
vocativ singular
plural

difracție difracțiune

  • 1. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. Modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol.
    surse: MDN '00

etimologie: