demers sn [At: BARIȚIU, P. A. III, 423 / Pl: ~uri / E: de⁴ + mers cdp fr démarche] 1-4 Acțiune întreprinsă (pe lângă cineva sau) undeva (în susținerea unei cauze sau) în scopul obținerii unui anumit rezultat.

DEMERS, demersuri, s. n. Acțiune întreprinsă (pe lîngă cineva) pentru obținerea unui rezultat favorabil; intervenție. Numai dacă mă iubește e explicabil demersul ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Se va duce la Baloleanu să se intereseze dacă a făcut vreun demers. REBREANU, R. I 53.

DEMERS s.n. Mijlocire, intervenție (pe lîngă cineva) în vederea obținerii unui anumit rezultat. [După fr. démarche].

DEMERS s. n. 1. intervenție (pe lângă cineva) în vederea obținerii unui anumit rezultat. 2. manieră de a conduce un raționament, de a progresa către un scop; metodă. (după fr. démarche)

DEMERS ~uri n. 1) Intervenție făcută pe lângă o persoană sau pe lângă o administrație cu scopul de a obține ceva. 2) Operație, acțiune pentru a realiza ceva. ~ științific. /de + mers

demers n. 1. fig. mod de a lucra; 2. pl. ceea ce se face pentru reușita unui lucru. [Modelat după fr. démarche].

*demérs n., pl. urĭ (d. fr. démarche, d. marche, mers. V. marș). Tratativă, tentativă: a face demersurile necesare pentru o afacere.

demers s. n., pl. demersuri

demers s. n., pl. demersuri

demers s. n., pl. demersuri

DEMERS s. v. intervenție.

DEMERS s. intervenție, (înv.) ispită, ispitire. (Un ~ hotărît.)

demers (demersuri), s. n. – Gestiune, diligență. Din fr. démarche, adaptat la mers. Sensul de „pas, mers, umblet”, propriu fr., este rar; cf. totuși demersu-i grațios (V. A. Urechiă).