2 intrări

29 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

decént, ~ă a [At: HELIADE, O. II, 410 / Pl: ~nți, ~e / E: fr décent, lat decent, -tis] 1 Care este lipsit de pretenții Vz: modest. 2 Care respectă buna-cuviință Si: cuviincios. 3 Pudic.

decență sf [At: ASACHI, I. 252/23 / V: (înv) dețenție / Pl: ~țe / E: fr décence, lat decentia] 1 Respect al bunelor moravuri Si: bună-cuviință. 2 Pudoare. 3 Lipsă de pretenții Vz modestie.

DECÉNT, -Ă, decenți, -te, adj. Cuviincios, pudic. – Din fr. décent, lat. decens, -ntis.

DECÉNT, -Ă, decenți, -te, adj. Cuviincios, pudic. – Din fr. décent, lat. decens, -ntis.

DECÉNȚĂ s. f. Respect pentru bunele moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia.[1]

  1. În original, incorect: Din... lat. „decentis”. LauraGellner

DECÉNȚĂ s. f. Respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia.[1]

  1. În original, incorect: Din... lat. „decens”. LauraGellner

DECÉNT, -Ă, decenți, -te, adj. Care este așa cum cere buna-cuviință, plin de decență, cuviincios. Limbaj decent.Nu o duce decît la filmele morale și decente. C. PETRESCU, C. V. 89. Mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc și nu-i decent să mă privească. IBRĂILEANU, A. 17.

DECÉNȚĂ s. f. Bună-cuviință, respect al bunelor moravuri; pudoare. Salonul din anul acesta dovedește că pictura romînă a intrat într-o fază nouă, o fază pe care ați putea-o numi faza decenței. CARAGIALE, O. III 253.

DECÉNT, -Ă adj. Cuviincios. [Cf. fr. décent, lat. decens].

DECÉNȚĂ s.f. Bună-cuviință; pudoare. [Cf. fr. décence, lat. decentia].

DECÉNT, -Ă adj. 1. cuviincios; reverențios, plin de decență. 2. pudic, rușinos. (< fr. décent, lat. decens)

DECÉNȚĂ s. f. respect pentru bunele moravuri; bună-cuviință; pudoare. (< fr. décence, lat. decentia)

DECÉNT ~tă (~ți, ~te) (despre persoane și despre manifestările lor) Care este în conformitate cu decența; plin de decență; cuviincios. /<fr. décent, lat. decens, ~ntis

DECÉNȚĂ f. 1) Atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a conveniențelor și a moralei; bună-cuviință. 2) Comportare care vădește o asemenea atitudine. [G.-D. decenței] /<fr. décence, lat. decentia

*decént, -ă adj. (lat. décens, -éntis, d. decet, se cuvine. V. decor). Conform decențeĭ, cuviincĭos: purtare, vorbă decentă. Adv. În mod decent.

*decénță f., pl. e (lat. decentia). Onestitate exterioară, cuviință.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

decént adj. m., pl. decénți; f. decéntă, pl. decénte

decénță s. f., g.-d. art. decénței

arată toate definițiile

Intrare: decent
decent adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • decent
  • decentul
  • decentu‑
  • decentă
  • decenta
plural
  • decenți
  • decenții
  • decente
  • decentele
genitiv-dativ singular
  • decent
  • decentului
  • decente
  • decentei
plural
  • decenți
  • decenților
  • decente
  • decentelor
vocativ singular
plural
Intrare: decență
decență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • decență
  • decența
plural
genitiv-dativ singular
  • decențe
  • decenței
plural
vocativ singular
plural
dețenție
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)