2 intrări

13 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DEȘĂNȚÁRE, deșănțări, s. f. (Adesea fig.) Destrăbălare, dezmăț. – V. deșănța.

deșănțare sf [At: RESMERIȚĂ, D. / Pl: ări / E: deșănța] (Înv) Destrăbălare.

DEȘĂNȚÁRE, deșănțări, s. f. (Rar) Destrăbălare, dezmăț; dezordine. Sînt prea mic... ca să mă amestece, de pe acum, în toate deșănțările. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 354.

DEȘĂNȚÁ, deșănțez, vb. I. Refl. (Rar) A se destrăbăla. – Din deșănțat (derivat regresiv).

deșănța vr [At: VEISA, I. 124/2 / V: (îvr) diș~ / Pzi: ez / E: cf deșanț] (Înv) 1 A se destrăbăla. 2 A se mira.

A SE DEȘĂNȚÁ mă ~éz intranz. pop. și fam. A deveni neglijent, dezordonat; a se dezmăța. /Din deșanțat


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

deșănțáre s. f., g.-d. art. deșănțắrii; pl. deșănțắri

deșănțáre s. f., g.-d. art. deșănțării; pl. deșănțări

!deșănțá (a se ~) (rar) vb. refl., ind. prez. 3 se deșănțeáză

deșănțá vb., ind. prez. 1 sg. deșănțéz, 3 sg. și pl. deșănțeáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DEȘĂNȚÁRE s. v. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrânare, desfrâu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu.

deșănțare s. v. CORUPȚIE. DECADENȚĂ. DECĂDERE. DEPRAVARE. DESFRÎNARE. DESFRÎU. DESTRĂBĂLARE. DEZMĂȚ. IMORALITATE. PERDIȚIE. PERVERSITATE. PERVERSIUNE. PERVERTIRE. PIERZANIE. PIERZARE. STRICĂCIUNE. VICIU.

Intrare: deșănțare
deșănțare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • deșănțare
  • deșănțarea
plural
  • deșănțări
  • deșănțările
genitiv-dativ singular
  • deșănțări
  • deșănțării
plural
  • deșănțări
  • deșănțărilor
vocativ singular
plural
Intrare: deșănța
verb (V201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • deșănța
  • deșănțare
  • deșănțat
  • deșănțatu‑
  • deșănțând
  • deșănțându‑
singular plural
  • deșănțea
  • deșănțați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • deșănțez
(să)
  • deșănțez
  • deșănțam
  • deșănțai
  • deșănțasem
a II-a (tu)
  • deșănțezi
(să)
  • deșănțezi
  • deșănțai
  • deșănțași
  • deșănțaseși
a III-a (el, ea)
  • deșănțea
(să)
  • deșănțeze
  • deșănța
  • deșănță
  • deșănțase
plural I (noi)
  • deșănțăm
(să)
  • deșănțăm
  • deșănțam
  • deșănțarăm
  • deșănțaserăm
  • deșănțasem
a II-a (voi)
  • deșănțați
(să)
  • deșănțați
  • deșănțați
  • deșănțarăți
  • deșănțaserăți
  • deșănțaseți
a III-a (ei, ele)
  • deșănțea
(să)
  • deșănțeze
  • deșănțau
  • deșănța
  • deșănțaseră
dișănța
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

deșănțare

etimologie:

  • vezi deșănța
    surse: DEX '09

deșănța dișănța

etimologie: