13 definiții pentru dărâmătură dărămătură dărmătură


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

dărâmătúră sf [At: DA ms / V: ~rm~ / Pl: ~ri / E: dărâma + -ătură] 1 Zid, clădire dărâmată. 2 Ruină. 3 Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 4 (Lpl) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ Si: vreascuri. 5 (Fam) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog.

DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s. f.] – Dărâma + suf. -ătură.

DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s. f.] – Dărâma + suf. -ătură.

DĂRÂMĂTÚRĂ ~i f. 1) Rămășiță de construcție dărâmată; ruină. 2) la pl. Crengi uscate căzute din copaci; vreascuri; uscături. 3) fig. fam. depr. Ființă lipsită de vigoare. /a darâma + suf. ~ătură

dărâmătură f. 1. rezultatul dărâmării, ruină; 2. Mold. crăcile arborelui tăiat, vreascuri.

DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărâmătură.

DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărâmătură.

DĂRÎMĂTÚRĂ, dărîmături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Grămadă de cărămizi, moloz, lemne etc., provenite din dărîmarea, prăbușirea unei construcții. Pe rîuri plutesc dărîmăturile palatelor. RUSSO, O. 33. ♦ Clădire dărîmată, ruinată; ruină. Dar și mai interesante... erau pentru el vechile dărîmături romane. GALACTION, O. I 114. Am dat de-o mănăstire veche toată dărîmături. RETEGANUL, P. I 39. Ajunse la un oraș mare, din care numai dărîmături rămăsese. ISPIRESCU, L. 100. 2. Grămadă de crengi (mai ales uscate) rupte din copaci și doborîte la pămînt; vreascuri. Lîngă gluga de coceni, o stivă înaltă de rădăcini amestecate cu dărîmături de sălcii scorburoase. SADOVEANU, P. M. 30. Ardeau în vîlvătăi dărîmături de copaci. id. Z. C. 32. – Variantă: (regional) dărmătúră (EMINESCU, O. 60) s. f.

DĂRMĂTÚRĂ s. f. v. dărîmătură

dărămătúră f., pl. ĭ. Lucru dărămat, ruină. Hălăcĭugă.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

dărâmătúră s. f., g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúri

dărâmătúră s. f., g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DĂRÂMĂTÚRĂ s. v. ruină.

DĂRÎMĂTU s. dărăpănătură, năruitură, paragină, prăbușitură, ruină, surpătură, (reg.) ruinătură, (înv.) risipă, risipitură, surpare. (O ~ de casă.)

Intrare: dărâmătură
dărâmătură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dărâmătu
  • dărâmătura
plural
  • dărâmături
  • dărâmăturile
genitiv-dativ singular
  • dărâmături
  • dărâmăturii
plural
  • dărâmături
  • dărâmăturilor
vocativ singular
plural
dărmătură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dărmătu
  • dărmătura
plural
  • dărmături
  • dărmăturile
genitiv-dativ singular
  • dărmături
  • dărmăturii
plural
  • dărmături
  • dărmăturilor
vocativ singular
plural
dărămătură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dărămătu
  • dărămătura
plural
  • dărămături
  • dărămăturile
genitiv-dativ singular
  • dărămături
  • dărămăturii
plural
  • dărămături
  • dărămăturilor
vocativ singular
plural