13 definiții pentru curmătură

CURMĂTÚRĂ, curmături, s. f. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte; prăpastie între doi munți sau două dealuri; șa (4). – Curma + suf. -ătură.

CURMĂTÚRĂ, curmături, s. f. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte; prăpastie între doi munți sau două dealuri; șa (4). – Curma + suf. -ătură.

CURMĂTÚRĂ, curmături, s. f. Depresiune, adîncitură pe culmea unui deal, a unui munte (care servește ca trecătoare); despicătură, prăpastie între doi munți sau două dealuri. Colo-n fundul curmăturii, Dormitînd pe-o buturugă, S-a ivit Muma-Pădurii. TOPÎRCEANU, B. 24. Linia de hotar este trasă sărind din curmătură la poale, din pîraie în munte. I. IONESCU, M. 36. Cucuie, pasăre sură... Să nu-mi cînți la curmătură. SEVASTOS, C. 206. ♦ Îndoitura căciulii. Fundul pălăriei mele... nu izbutea nici într-un chip să se înalțe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei. HOGAȘ, M. N. 202.

curmătúră s. f., g.-d. art. curmătúrii; pl. curmătúri

curmătúră s. f., g.-d. art. curmătúrii; pl. curmătúri

CURMĂTÚRĂ s. (GEOGR.) șa, (reg.) deșilătură.

CURMĂTÚRĂ ~i f. Depresiune pe culmea unui deal sau a unui munte. /a curma + suf. ~ătură

curmătúră, curmătúri, s.f. (pop.) 1. secțiune transversală; crestătură, incizie. 2. depresiune, adâncitură în teren; deșelătură. 3. urmă, adâncitură, dungă. 4. (la pl.) durerile nașterii (facerii).

curmătură f. vale prăpăstioasă între doi munți. [Lit. crestătură].

curmătúră f., pl. ĭ. Sfîrșit de deal, locu unde se termină un deal. Locu unde s'a curmat ceva, cum ar fi pe un lemn, la încheĭetura uneĭ mînĭ [!] grase ș. a. Anafor, vîrtej de apă. Cotitură, cot de rîŭ.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CURMĂTÚRĂ s. (GEOGR.) șa, (reg.) deșilătúră.

curmătúră, curmături, s.f. – 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Urmă în pământ făcută de roata carului. 3. Urma lăsată de brăcinar. 4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf (ALRRM, 1973: 684). ♦ (top.) Curmătură, deal, pășune în Drăghia, Ungureni (Vișovan, 2008). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din curma + suf. -(ă)tură (DEX, MDA).

curmătúră, -i, s.f. – 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Urmă în pământ făcută de roata carului. 3. Urma lăsată de brăcinar. 4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf (ALR 1973: 684). – Din curma (cf. alb. kurmue) + -tură.

Intrare: curmătură
curmătură substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular curmătu curmătura
plural curmături curmăturile
genitiv-dativ singular curmături curmăturii
plural curmături curmăturilor
vocativ singular
plural