cunoștință sf [At: DOSOFTEI, PS. 102 / V: con~ / Pl: ~țe și (Mol) ~ți / E: cunoaște + -ință] 1 Cunoaștere (1). 2 Rațiune. 3 (Înv; îe) A aduce (pe cineva) la buna (sau dreapta) ~ A ajuta pe cineva să înțeleagă. 4 (Îe) A-și veni în (sau la) ~ A-și da seama. 5-6 (Îe) A (nu) avea ceva în ~ A (nu) ști. 7 (Îe) A da (sau a supune) în ~ța cuiva A înștiința. 8 (Îe) A aduce la ~ța cuiva A informa. 9 Cunoaștere. 10 (Înv; îe) A (nu) avea (mare sau desăvârșită) ~ de ceva A (nu) ști (sau a (nu) fi bine informat despre) ceva. 11 (Înv; îe) A avea ~ de lume A ști să se poarte, să trăiască în societate. 12 (Îe) În (ne)cunoștință de cauză (Ne)cunoscând bine un lucru, o situație. 13 (Îe) A lua (la) ~ (de ceva) A fi înștiințat. 14 (Îae) A se informa. 15 (Îae) A accepta. 16 Știință. 17 Învățătură. 18 (Lpl) Totalitate a noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare. 19 (Îe) A face ~ cu cineva A stabili o relație socială cu cineva. 20 (Fam; îe) A face cuiva ~ cu cineva A prezenta pe cineva cuiva. 21 Persoană pe care vorbitorul o cunoaște. 22 (Înv) Recunoaștere. 23 (Înv) Supunere. 24 (Înv) Recunoștință. 25 Conștiință. 26 (Îe) A-și pierde ~ța A leșina. 27 (Rar; îe) A-și veni în ~ A se trezi din leșin.

CUNOȘTÍNȚĂ, cunoștințe, s. f. 1. Cunoaștere (2). ◊ Expr. A avea (sau a lua) cunoștință de ceva = a ști, a fi informat. A aduce (ceva) la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva). A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor. În cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva. ♦ Facultatea de a simți, de a primi impresii din afară. ◊ Expr. A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina. (Rar) A-și veni în cunoștință = a se trezi din leșin. ♦ (Rar) Minte, rațiune. 2. (La pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare. 3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaște. ◊ Expr. A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană. (Fam.) A face cuiva cunoștință cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva. 4. (Înv.) Mulțumire, recunoștință. – Cunoaște + suf. -ință (3 după fr. connaissance).

CUNOȘTÍNȚĂ, cunoștințe, s. f. 1. Cunoaștere (2). ♦ Expr. A avea (sau a lua) cunoștință de ceva = a ști, a fi informat. A aduce (ceva) la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva). A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor. În cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva. A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina. ♦ (Rar) A-și veni în cunoștință = a se trezi din leșin. ♦ (Rar) Minte, rațiune. 2. (La pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare. 3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaște. ♦ Expr. A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană. (Fam.) A face cuiva cunoștință cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva. 4. (Înv.) Mulțumire, recunoștință. – Cunoaște + suf. -ință (cu sensul 3 după fr. connaissance).

CUNOȘTÍNȚĂ, cunoștințe, s. f. 1. Cunoaștere. ◊ (Mai ales în expr.) A avea (sau a lua) cunoștință de ceva = a ști, a cunoaște, a fi informat. N-am decît să iau cunoștință de ce s-a întîmplat. DUMITRIU, N. 121. Ajungînd la curtea împăratului vecin, luă cunoștință... de împrejmuirea curții. ISPIRESCU, L. 76. Pasămite aveau zmeii cunoștință de vitejia lui. ISPIRESCU, L. 221. A aduce (ceva) ia cunoștința cuiva = a informa pe cineva despre ceva, a face cunoscut. M-o trimis... să aduc la cunoștința măriei-voastre, că el, cică, poate să vă facă podul. CREANGĂ, P. 80. A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor. În cunoștință de cauză = cunoscînd bine ceva. Liberul-arbitru nu este deci nimic altceva decît capacitatea de a decide în cunoștință de cauză. ENGELS, A. 134. A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina. ♦ (Rar) Minte, rațiune, judecată. ◊ Expr. A-și veni în cunoștinți = a-și veni în fire după o rătăcire a minții, a recăpăta judecata normală. Să o lăsăm singură... poate că și-a veni în cunoștinți. ALECSANDRI, T. I 208. 2. (La pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare. Bogate cunoștințe lexicografice. 3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaște, cu care are legături de prietenie. Lipseau tocmai cunoștințele cu care ai fi putut să faci conversație, să te înveselești. Nu fuseseră invitate sau ținuseră să lipsească într-adins. PAS, L. I 227. Judecătorul îmi era veche cunoștință. C. PETRESCU S. 182. Și ce frumos scrisesem, domnule! a zis Niță, mîhnit, cunoștinței sale. CARAGIALE, O. II 244. ◊ Expr. A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană. Acolo am făcut cunoștință cu o mulțime de contese și de prințese. ALECSANDRI, P. 313. Generalul Mavru a făcut cunoștință cu Nicu Bălcescu. GHICA, S. A. 144. (Familiar) A face cuiva cunoștință cu cineva = a înlesni cuiva să intre în relații sociale cu altul, a prezenta pe cineva cuiva. Am să-ți fac cunoștință și cu doi prieteni ai mei. PAS, Z. I 126. – Pl. și: cunoștinți (SADOVEANU, Z. C. 188, NEGRUZZI, S. II 148).

CUNOȘTÍNȚĂ ~e f. 1) Posedare a unor informații speciale. ◊ A lua ~ de ceva a se pune la curent cu ceva. A aduce la ~ a informa pe cineva despre ceva. În ~ de cauză cu competență. 2) la pl. Totalitate a informațiilor pe care le deține cineva. ~e vaste. 3) Persoană cunoscută. ◊ A face ~ a cunoaște pe cineva. [G.-D. cunoștinței] /a cunoaște + suf. ~ință

cunoștință f. 1. facultatea de a cunoaște, de a distinge; 2. idee, noțiune despre un lucru: cunoștințele noastre sunt mărginite; 3. persoană cunoscută: e o veche cunoștință; 4. pl. știință, învățătură: are cunoștințe multe.

cunoștínță f., pl. e (d. a cunoaște, une-orĭ cu înțelesurile francezuluĭ connaissance). Ideĭe, noțiune, știință, conștiință: cunoștința luĭ Dumnezeŭ. Persoană cunoscută: cutare e o veche cunoștință. Facultatea de a simți, de a primi impresiunile. A cădea fără cunoștință (nu „fără conștiință”), a leșina. A face cunoștință, a începe să cunoștĭ, să vezĭ ce e: a face cunoștință cu cineva, cu ceva. Pl. Știință, ideĭ științifice: a avea multe cunoștințe (a ști multe).

cunoștínță s. f., g.-d. art. cunoștínței; pl. cunoștínțe

cunoștínță s. f., g.-d. art. cunoștínței; pl. cunoștínțe

cunoștință, pl. cunoștințe

cunoștință, -țe.

CUNOȘTÍNȚĂ s. 1. v. pregătire. 2. (la pl.) v. învățătură. 3. (la pl.) v. elemente. 4. v. știre. 5. (concr.) relație, (fam. fig.) pilă. (Ai vreo ~ la minister?)

CUNOȘTÍNȚĂ s. v. conștiință, cuget, gândire, judecată, minte, rațiune, recunoștință, spirit, suflet.

CUNOȘTINȚĂ s. 1. pregătire, (înv.) știință. (Nu avea nici o ~ în acest domeniu.) 2. (la pl.) carte, cultură, instrucție, învățătură, pregătire, studii (pl.), (înv. și pop.) slovă, (înv. și reg.) cărturărie, (reg.) scrisoare, (înv.) minte, pricopseală, pricopsire. (Lipsit de ~; posedă multe ~.) 3. (la pl.) elemente (pl.), noțiuni (pl.). (Cîteva ~ despre...) 4. informație, știre, veste, (prin Transilv.) hir, (înv.) mărturie, pliroforie, știință. (Ai vreo ~ despre el?) 5. relație (Ai vreo ~ la minister?)

cunoștință s. v. CONȘTIINȚĂ. CUGET. GÎNDIRE. JUDECATĂ. MINTE. RAȚIUNE. RECUNOȘTINȚĂ. SPIRIT. SUFLET.

Cunoștință ≠ necunoștință

P.C.R. (iron.) abr. de la pile, cunoștințe, relații (prin analogie cu sigla Partidului Comunist Român)