culbec sm [At: DOSOFTEI, PS. 189 / V: col~, ~eciu, cubec, cobelciu, cucubelc, cocobelciu, cucumalc, cucumelc, cucumelciu / Pl: ~eci / E: pbl etm codobelc + melc] 1 (Zlg; Mol; Buc) Melc. 2 (Pop; îs) ~ecii ochilor Lumina ochilor. 3 (Reg) Cochilie goală de melc. 4 (Reg) Conci. 5 (Îrg; îf cobelciu) Inel. 6 (Îrg; îf cobelciu) Cercel. 7 (Îrg; pex; îf cobelciu) Belciug.

CULBEC, culbeci, s. m. (Regional) Melc. Șapte coarne cumu-s coarnele culbecilor creșteau și scădeau. C. PETRESCU, Î. II 9. Culbeci înseamnă melci. ALECSANDRI, T. 1770.

CULBEC ~ci m. reg. Moluscă cu corpul moale, vâscos, având pe spinare o scoică în spirală, iar pe cap patru tentacule sensibile; melc. /Orig. nec.

culbec m. Mold. melc: culbecii cari fac coarne, purtându-și casa ’n spinare AL. [Scurtat din Tr. cuculbec = cucubelc (v. cocobelciu)].

culbéc (Mold. sud), colbéc, cobélc și cobélcĭ (nord) și culbécĭ, cubélcĭ (vechĭ) m. (met. din cĭubelc, ĭar acesta din belcĭug, adică „răsucit, spiralat”. V. culcubăŭ și curcubeŭ). O moluscă gasteropodă care poartă cu ĭa o scoĭcă spiralată (în Munt. melc). Anat. O parte din ăuntru urechiĭ. – În Ban. cucumelcĭ (V. melc).

cobelc sm vz culbec

cobelciu sm vz culbec

cocobelciu sm vz culbec

cocomelc sm vz culbec

cocomelci sm vz culbec

colbec sm vz culbec

cubelc sm vz culbec

cubelci sm vz culbec

cuberc sm vz culbec

cucubelc sm vz culbec

cuculbău¹ sm vz culbec

cuculbec sm vz culbec

cucumălc sm vz culbec

cucumelc sm vz culbec

cucumelciu sm vz culbec

culbeciu sm vz culbec

cobélc și cobélcĭ, V. culbec și culcubăŭ.

colbéc, V. culbec.

cubélcĭ, V. culbec.

culbec (reg.) s. m., pl. culbeci

culbec (reg.) s. m., pl. culbeci

culbec s. m., pl. culbeci

CULBEC s. v. gasteropod, gastropod, melc.

culbec s. v. GASTEROPOD. GASTROPOD. MELC.

culbec (culbeci), s. m. – Melc. – Var. culbeci, colbec(i), (cu)culbec, cucumelc, cotobelc, codobelc, cocobelc, cocobeică, cuculbeu, culcubeu, etc. Origine incertă, dar probabil expresivă. DAR tratează separat codobelc, pe care îl consideră der. de la coadă și berc, cu sensul de „fără coadă”, care se potrivește efectiv melcului; însă această der. nu pare naturală. Este mai probabil vorba de o repetiție expresivă, cu alternanța consoanelor, fenomen foarte cunoscut în toate limbile, cf. tura-vura, tanda-manda, cioc-boc, cîr-mîr, etc. Dacă se admite această ipoteză, plecîndu-se, cum pare că trebuie să se facă, de la limbajul copiilor, în care se folosesc exclusiv multe din var., am avea, plecînd de la melc, o formulă de tipul *melcu belcu (înțeleasă ca *mel cubelcu), care, cu reduplicarea sa firească *melcu cubelcu, este deajuns pentru a explica toate formele cuvîntului. Pînă acum sînt puține studii asupra acestuia. Pentru Philippide, II, 710, este pur și simplu obscură; Byck-Graur, BL, I, 23, cred că forma primitivă este cubelci, su sing. analog; iar Scriban o explică prin *ciulbec, metateză de la belciug.

culbec, culbeci, s.m. (reg.) 1. melc, bourel. 2. conci, coc. 3. belciug, cercel, inel, ochi.