Din totalul de 49 sunt afișate 20 definiții pentru cine (pronume), Cui, cui   declinări

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă de metal sau de lemn, formată dintr-o tijă cu vârf ascuțit și cu un capăt numit floare, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CUI, cuie, s. n. 1. Mică piesă cilindrică sau în patru muchii, de metal sau. de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se leagă sau se fixează două sau mai multe părți între ele, care se bate în lemn sau în zid pentru a servi ca suport etc. Mi-oi cumpăra... o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. Înfipse repede luminarea într-un cui de pe colțu lăzii. BUJOR, S. 110. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă. Cui pe cui scoate sau cui cu cui se scoate = o suferință face să se uite cea dinainte. ◊ (Familiar) A face (sau a tăia) cuie = a dîrdîi de frig. O să vă pui să faceți nițele cuie, clănțănindu-vă dinții. ISPIRESCU, L. 323. ♦ (Mai ales în legătură cu verbele « a pune », « a atîrna ») Cuier simplu de perete. își puse în cui, paltonul ud. EMINESCU, N. 35. Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Cuiul lui, Pepelea = cui pe care Pepelea (personaj din basmele! populare) îl poseda în casa altuia și care-i servea drept, pretext ca să intre în casa aceluia de cîte ori voia; fig., drept pe care și-l creează cineva pe baze șubrede, pentru a stingheri pe altul. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la un lucru mult dorit. Ba cît despre fata lui Papură-împărat, pune-ți pofta în cui. ALECSANDRI, T. 396. 2. Nume dat mai multor piese de lemn sau de metal, (la car, la jug, la plug, la războiul de țesut etc.) asemănătoare ca formă cu cuiul (1). Scoase cuiul din capul osiei de dindărăt. ISPIRESCU, L. 226.

Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

cui2 pr. v. cíne

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cui1 s. n., pl. cúie

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cui s. n., pl. cúie

Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CUI s. 1. (înv.) găvozd. (A bătut un ~ în perete.) 2. cui cilindric v. știft; cui de siguranță v. splint; cui spintecat v. splint. 3. v. ciocâlteu.

Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CUI s. v. colț, fuscel, ic, măsea, pană, spiță, treaptă, țintă.

Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cúi (cúie), s. n.1. Piesă mică turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. Înțepătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (Pușcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuń (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho.Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ținte de lemn); cuișor, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuișoare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.

Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

CUI ~e n. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ◊ A-și pune pofta-n ~ a renunța la ceva. 2) Piesă metalică asemănătoare cu acest obiect. ◊ ~ de siguranță știft de siguranță. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus

Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cuĭ n., pl. cuĭe (lat. cúneus, it. cógno, pv. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. unho. V. cuneiform). Bucățică de metal orĭ de lemn care se înfige în lemn orĭ în zid ca să fixezĭ orĭ să atîrnĭ ceva. Fig. Necaz mare: am un cuĭ la inimă. Lucru care atrage atențiunea: cuĭu expozițiuniĭ franceze de la 1889 a fost turnu Eiffel. Cuĭu luĭ Pepelea, cuĭ pe care Pepelea îl avea în casa pe care o dăruise altuĭa și la care venea pe la mezu [!] nopțiĭ ca să-șĭ atîrne haĭna și, pin [!] urnare, nu-l lăsa să doarmă. De aicĭ vorba de ferește-te de cuĭ străin în casă. Cuĭ de rufe, prinzătoare de rufe. V. prinzătoare.

Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CÍNE pron. 1. (Interogativ; ține locul unui substantiv care denumește o persoană sau un animal ori al unui pronume, așteptat ca răspuns la întrebare) Cine a venit?Expr. Cine (mai) știe! = nu știu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu știi cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis...Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... 3. (Nehotărât) Fiecare, oricine, oricare. Zică cine ce va vrea. [Gen.-dat.: cui] – Lat. *quene (= quem).

Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CÍNE pron. 1. (Interogativ; ține locul unui substantiv care denumește o persoană sau un animal ori al unui pronume, așteptat ca răspuns la întrebare) Cine a venit?Expr. Cine (mai) știe! = nu știu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu știi cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis...Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... 3. (Nehotărât) Fiecare, oricine, oricare. Zică cine ce va vrea. [Gen.-dat.: cui] – Lat. *quene (= quem).

Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de hai | Semnalează o greșeală | Permalink

CINE pron. 1. (Pronume interogativ) Cuvînt care servește pentru a întreba despre o persoană necunoscută sau neamintită în cursul vorbirii: a) (în întrebări directe) Cine-mi iese înainte? Cine-mi luminează pragul ? Este inima fierbinte-Este dorul meu, pribeagul CERNA, P. 139. Cine-i acolo?...-Eu, Ivan. CREANGĂ,, P. 308. Cine ești? de unde ești? ALECSANDRI, P. II 11. Și cine l-a fermecat?... Mîndrulița lui din sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ◊ (În întrebări retorice) Cine-i ca ea? Frumoasă ca ea, cine? COȘBUC, P. II 215. Cine e nerod să ardă tn cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. ◊ E x p r. Cine (mai) știe?! = (pornindu-se de la întrebare s-a ajuns la ideea de imposibilitate a precizării, apoi la negație) nu știu, n-am idee. O să plouă azi?- Cine știe ?! Cine știe ce (sau cine, unde etc.) = (cu sens nehotărît) Mai știi... Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo. ISPIRESCU, L. 13. A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul cel curat. CARAGIALE, O. I 336. Cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. (Cu nuanță de superlativ) Tot satul îl cinstea și îl asculta ca pe cine știe cine. ISPIRESCU, L. 98; b) (În întrebări indirecte) Nu știu cine te-a îndreptat la casa mea, că știu că ești berechet bun. CREANGĂ, P. 162. Ce-mi pasă a cui ești?zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. Ieși, mîndruțo, pînă-n prag Și-mi arată cin' ți-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ♦ (Mai ales în descrieri și amenințări) Ce fel (de om), cum. Tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGĂ, P. 8. 2. (Pronume relativ) Cel ce, acela care. Cu cine prinzi tu copiii...?-Cu cine pot, fa, cu cine pot. STANCU, 243. Bine a zis cine-a zis... CREANGĂ, P. 236. Cine-o vede, o zărește, Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I 29. Gurița ei, fagur dulce, Cin’gustă, nu se mai duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Are (sau n-are) cine sau este (ori nu este) cine (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... Dacă mă vezi așa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. De-ar crăpa o dată să crape și harabagiul care v-au adus, c-atunci știu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească așa de des pe la tîrg. CREANGĂ, P. 110. 3. (Pronume nehotărît) Fiecare, oricine, oricare. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi. STANCU, D. 298. Zică cine ce va vrea. JARNÍK-BÎRSEANU, 359. – Formă gramaticală: gen.-dat. cui.

Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

cíne pr., g.-d. cui

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*oáre cíne adv. + pr. ( ~ știe?)

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de liastancu | Semnalează o greșeală | Permalink

*ori cíne conjcț. + pr. (cine poate ~ vrea)

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de liastancu | Semnalează o greșeală | Permalink

cíne pr., g.-d. cui

Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CÍNE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. v. oricine.

Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cíne pron. inter.1. Introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un nume de persoană. – 2. Cel care (indică identitatea subiectului a două acțiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine știe ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. ține, istr. țire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Pușcariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Pușcariu, I, 202), cf. și mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicații par mai puțin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë „eu”, tinë „tu” (Pușcariu 366); lat. quem pronunțat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se folosește și cu sens absolut: „fiul cui” (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cinești, care ar putea fi o compunere bazată pe aceleași elemente ca neștine (DAR admite că cinești este rezultatul contaminării lui cineș cu fiește(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 și Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cineși, pron. (înv., fiecare, oricare), ca același; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca și careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieșicine, fieștecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neștine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oareșicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.

Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink