34 de definiții pentru cucă (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile

cu4 sf [At: CANTEMIR, ap. ȘIO / E: tc kuka] 1 Căciulă mare, împodobită cu pene de struț, purtată la ceremonii de către aga ienicerilor sau de către solaci. 2 Căciulă înaltă în formă de piramidă, împodobită cu pene de struț și îmbrăcată pe dinafară cu catifea aurie, trimisă de sultan domnitorilor români la urcarea pe tron și purtată de aceștia la ocazii festive și la parade. 3 (Înv) Autoritate supremă. 4 (Înv) Stăpânire. 5 (Reg; fig) Cap.

cu1 sf [At: MARIAN, O. I 42 / Pl: ~uce și ~uci / E: cuc1] 1 (Orn; rar) Femelă a cucului. 2 (Irn) Țigan. 3 (Bot; reg) Nume al unei plante nedefinite mai îndeaproape. 4 (Reg) Gropiță în jocul „de-a bumbii”.

cu5 sf [At: H IX, 3 / Pl: ~uce, ~uci / E: nct] (Reg) 1 Loc ridicat și izolat. 2 Deal înalt. 3 Vârf de deal mai ridicat decât locul din jur. 4 (Spc) Vârf de munte defrișat.

cu2 sf [At: I. IONESCU, M. 86 / Pl: ~uce / E: bg кyкa, srb kuka] 1 (Reg) Măciucă cu cârlig, cu care se lovește în cap morunul pescuit. 2 Instrument cu care se pescuiește pe terenurile inundabile, compus din două lemne îndoite în formă de arcuri și legate cruciș. 3 (Reg) Parte a războiului de țesut nedefinită mai îndeaproape.

cu3 sf [At: FI XIV, 102 / E: bg кyкy cf cuc3] (Reg) 1 Coș colector la casele țărănești. 2 Deschizătură din acoperișul casei care servește la ieșirea fumului din pod și la iluminat. 3 Zid rotund deasupra coșului de fum, aflat în pod. 4 (Reg; pex) Sobă.

CÚCĂ2, cuci, s. f. (Rar) Femela cucului (1). – De la cuc.

CÚCĂ3, cuci, s. f. (Reg.) Deal înalt și izolat; vârf de deal. – Et. nec.

CÚCĂ1, cuci, s. f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struț), pe care o purtau căpeteniile turcești și domnii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.

CÚCĂ1, cuci, s. f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struț), pe care o purtau căpeteniile turcești și domnitorii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.

CÚCĂ2, cuci, s. f. (Rar) Femela cucului (1). – Cuc + suf. -ă.

CÚCĂ3, cuci, s. f. (Reg.) Deal înalt și izolat; vârf de deal. – Et. nec.

CÚCĂ1, cuci, s. f. (Învechit) Căciulă înaltă, împodobită cu pene de struț, pe care o purtau în semn de distincție căpeteniile turcești și domnitorii romîni în timpul ceremoniilor. Îmi vine să svîrl pe fereastră cuca și bușmachiii, așa de tare mă mir. SADOVEANU, D. P. 49. Stau grămădiți optzeci de călăreți turci, ieniceri, spahii și ciohadari împărătești, unii cu înaltă cucă, din vîrful căriia atîrna pe șalele calului o lată pană verde. ODOBESCU, S. A. 136. Figură uscată, oacheșă, purtînd în cap o cucă cu pene. BĂLCESCU, O. I 222. Dă-mi căciula Țurcănească, Ca să-ți dau cuca Domnească. TEODORESCU, P. P. 502.

CÚCĂ2, cuci, s. f. (Rar) Femela cucului. Cîntă cuca cea bătrînă. MARIAN, O. I 42.

cúcă (femela cucului, căciulă, deal) (reg.) s. f., g.-d. art. cúcii; pl. cuci

cúcă (femela cucului, căciulă, deal) s. f., g.-d. art. cúcii; pl. cuci

CÚCĂ s. v. năpastă, prostovol.

CÚCĂ s. (PESCUIT) (reg.) capcană, gaie, năpastă.

cúcă (cúci), s. f. – Horn de cămin. Bg. kuk (DAR). Trebuie să fie cuvînt identic cu cuc, s. n. (extremitatea inferioară a burlanului și a conductelor în general), cf. Cihac, II, 85; și cu cuc, s. m. (mască, paiață care colindă casele în timpul sărbătorilor de Carnaval).

cúcă (cúci), s. f.1. Vechi chipiu militar turcesc, cu panaș din pene de struț, propriu ofițerilor superiori. – 2. Bonetă de catifea cu pene de struț, pe care sultanul obișnuia s-o dăruiască domnitorilor Munteniei și Moldovei, cînd îi investea. Tc. (per.) kuka (Șeineanu, II, 147; Lokotsch 1229).

cúcă (cúci), s. f. – Culme izolată și golașă, stîncă. Probabil cuvînt identic cu ciucă, ce are același sens; pentru alterarea fonetismului, cf. ciocancocean, ciocîrlăcocîrlă, etc. Ar putea fi și formație regresivă, plecînd de la cucui 2, sau cel puțin formă influențată de acest ultim cuvînt. Este puțin probabilă der. directă din lat. cucullus (REW 2359). După Pascu, Beiträge, 9, din bg. kuka. Pentru DAR, ar putea fi cucă „femela cucului”, datorită izolării și singurătății ei, ipoteză destul de ciudată, Iordan, BF, VI, 184-7, admite identitatea cu ciucă, dar preferă să plece de la lat. *cucca.

arată toate definițiile

Intrare: cucă
substantiv feminin (F46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cu cuca
plural cuci cucile
genitiv-dativ singular cuci cucii
plural cuci cucilor
vocativ singular
plural