CUCĂ s.f. (Mold., ȚR) Căciulă dată de sultan domnului la urcarea pe tron. A: Nicolae-Vodă . . . au luat si cuca, după obicei, de la împărăție, NCL II, 290; cf. CANTEMIR, IST.GHEORGACHI. B: Au venit în București, puindu-i și cuca în cap. ANON. BRÎNCOV. ♦ (ȚR) Autoritate (supremă). Să mă pui mai mare preste dînșii și le voi fi în loc de cucă. E 1777, 72^v. Etimologie: tc. kuka.