cronc² sm [At: MÂNDRESCU, L. P. 72 / Pl: ~nci / E: cronc] (Orn; Mar) Corb (Corvus corax).

cronc¹ i [At: ȘEZ. II, 55 / E: fo cf croncăi, croncan] Cuvânt care imită strigătul corbului Si: clonc.

CRONC! I. interj. Imită croncănitul cioarelor. II. sm. Maram. 🐦 Corb: Cealhăii să puie clăi Și ~ii să strîngă snopi (BRL.) [onom.].

CRONC interj. Onomatopee care imită strigătul corbului. Aude numai cronc! cronc! prin văzduh și un coșcogea corb se lăsa spre el. ȘEZ. II 55.

CRONC interj. Cuvânt care imită sunetele scoase de corb – Onomatopee.

CRONC interj. (se folosește pentru a imita sunetele scoase de corb, cioară). /Onomat.

cronc, interj. care arată strigătu corbului. V. clonc.

CLONC ! interj. 1 Imită strigătul cloștei cînd va să clocească sau cînd își chiamă puii: cloșca, cum l-au văzut, au început să strige: cîrrr! ~ ! ~ ! (SB.) ¶ 2 Trans. = CRONC !

+cronc² (reg.) s. m., pl. cronci

cronc¹ interj.

cronc interj.

cronc interj.

cronc interj. – Imită croncănitul corbului sau ciorii. Creație expresivă cf. cîrc, crau. – Der. cronc, s. m. (Maram., corb); croncan, s. m. (corb; vultur), cf. bg. krokon „corb”; croncăni, vb. (a scoate sunete caracteristice ciorii, corbului), cf. gr. ϰρώζω, ϰράζω, lat. crocare, crocitare, alb. krakaris; croncăneală (var. croncănit, croncănitură), s. f. (sunet caracteristic ciorii, corbului); croncănitor, adj. (care croncăne).

cronc, cronci, (croncan, croncău), s.m. (ornit.) Corb (Corvus corax): „Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii'n huci” (Țiplea, 1906: 432). – Din interj. cronc (DER, MDA).

cronc, cronci, (croncan, croncău), s.m. – (ornit.) Corb (Corvus corax): „Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii’n huci” (Țiplea, 1906: 432). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu același sens (DRT, 2010). – Din interj. cronc (formă onomatopeică) (DER, MDA).

cronc, -i, s.m. – Corb (Corvus corax): „Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii’n huci” (Țiplea 1906: 432). – Formă onomatopeică.