CRITICISM s. n. 1. Denumire dată de Kant și de adepții săi propriei lor doctrine filosofice, care considera analiza riguroasă a valorii și a limitelor capacității de cunoaștere drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filosofice. 2. Tendință exagerată de a critica. – Din fr. criticisme.

criticism sn [At: HASDEU, I. C. 68 / Pl: ~e / E: fr criticisme, ger Kritizismus] 1 (Înv) Analiză critică a lucrurilor sau a faptelor. 2 Tendință exagerată de a critica. 3 Atitudine critică față de societate, exprimată în opere științifice și literare. 4 (Flz) Sistem filozofic (al lui Kant) care pune în discuție capacitatea de cunoaștere.

CRITICISM s. n. 1. Denumire dată de Kant și de adepții săi propriei lor doctrine filozofice, care considera că orice filozofie și orice cunoaștere trebuie precedată de o „critică” a capacității de cunoaștere însăși. 2. Tendință exagerată de a critica. – Din fr. criticisme.

CRITICISM s.n. 1. Denumire dată de Kant filozofiei sale, considerînd „critica cunoașterii” drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filozofice. 2. Doctrină care minimalizează capacitatea omului de a cunoaște lumea și care consideră drept izvor al cunoașterii numai experiența înțeleasă subiectiv. ♦ Critică fără discernămînt, exagerată sau chiar rău intenționată. [< fr. criticisme].

CRITICISM s. n. 1. denumire dată de Kant filozofiei sale, considerând „critica cunoașterii” drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filozofice. 2. tendință majoră în cultura modernă de autonomizare, de afirmare a raționalității și individualității. 3. tendința de a critica cu orice preț, fără discernământ, de a exagera laturile negative ale lucrului criticat. (< fr. criticisme)

criticism n. analiza critică a facultăților intelectuale; (după sistema lui Kant).

*criticízm n. (d. critic). Sistema filosofică a luĭ Kant care avea de scop să determine limitele inteligențeĭ omuluĭ.

criticism s. n.

criticism s. n.

criticism s. n.

criticism.