craniu sn [At: KRETZULESCU, A. 13/13 / V: cran, ~nă sf / Pl: ~ii / E: fr crane] 1 (Atm) Ansamblul oaselor capului care conține creierul la vertebrate Si: (pop) căpățână, hârcă, scăfârlie, tigvă, țeastă. 2 Cap descărnat de om mort Si: hârcă, tigvă.

CRÁNIU, cranii, s. n. Cutia osoasă a capului la vertebrate, care adăpostește și ocrotește creierul; (popular) țeastă. Craniul se sprijină în partea de jos pe coloana vertebrală. Cap descărnat de om mort; (popular) hîrcă. Am coborît într-un rînd și în tainițele mănăstirii, acolo unde, In rafturi totdeauna reci, stau înșirate craniile monahilor morți și dezgropați. SADOVEANU, O. VI 519. Fața i se lungise, începuse a avea ceva de craniu. VLAHUȚĂ, O.A. I 85. – Pl. și: (neobișnuit) crane (EMINESCU, N. 52).

CRÁNIU s.n. (Med.) Scheletul osos al capului; (pop.) țeastă. [Pron. -niu. / < lat. cranium, gr. kranion, cf. fr. crâne].

CRÁNIU s. n. scheletul, sistemul osos al capului. (< lat. cranium, gr. kranion, după fr. crâne)

CRÁNIU ~i n. (la om și la animalele vertebrate) 1) Ansamblu de oase ale capului; țeastă. 2) Schelet al capului descărnat. /<lat. cranium, fr. crâne

craniu n. cutie osoasă ce conține creierii: hârcă, scăfârlie.

*crániŭ n. (vgr. kránion, craniŭ). Țeastă, hîrcă, oasele care cuprind creĭeru.

crániu [niu pron. nĭu] s. n., art. crániul; pl. cránii, art. crániile (-ni-i-)

crániu s. n. [-niu pron. -niu], art. crániul; pl. cránii, art. crániile (sil. -ni-i-)

craniu

CRÁNIU s. (ANAT.) căpățână, hârcă, scăfârlie, tigvă, țeastă, cutie craniană, (pop. și fam.) devlă, (înv. și reg.) scafă, (înv.) glavă, glăvățână. (~ unui mort deshumat.)

CRANIU s. (ANAT.) căpățînă, hîrcă, scăfîrlie, tigvă, țeastă, cutie craniană, (pop. și fam.) devlă, (înv. și reg.) scafă, (înv.) glavă, glăvățînă. (~ unui mort deshumat.)