19 definiții pentru contrapunct


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

contrapúnct sn [At: DA / Pl: ~e / E: it contrappunto, fr contrepoint] 1 Prezență simultană a unor melodii cu caracter independent Si: contratemă (1). 2 Melodie care se cântă concomitent cu tema într-o lucrare muzicală Si: contratemă (2). 3 Tehnică de a compune muzică pe mai multe voci. 4 (Pex) Arta de a compune melodii. 5 Parte a muzicii care studiază contrapunctul (3).

CONTRAPÚNCT s. n. 1. Tehnică în compoziția muzicală, constând în suprapunerea a două sau a mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare un înțeles propriu, dar formând laolaltă un tot organic; polifonie, contratemă. 2. Știința care se ocupă cu studiul regulilor contrapunctului (1). – Din it. contrappunto, fr. contrepoint.

CONTRAPÚNCT s. n. 1. Tehnică în compoziția muzicală, constând în suprapunerea a două sau mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare un înțeles propriu, dar formând laolaltă un tot organic; polifonie, contratemă. 2. Știința care se ocupă cu studiul regulilor contrapunctului (1). – Din it. contrappunto, fr. contrepoint.

CONTRAPÚNCT s. n. Arta de a compune pentru mai multe voci sau instrumente; știința care se ocupă cu regulile acestui fel de a compune. Catedră de armonie și contrapunct. Canonul este una dintre formele cele mai vechi ale contrapunctului.

CONTRAPÚNCT s.n. 1. Prezența simultană a două sau mai multe melodii cu caracter independent. ♦ Melodie care se cântă concomitent cu tema într-o lucrare muzicală. 2. Tehnica de a compune muzică pe mai multe voci; (p. ext.) arta de a compune melodii. ♦ Parte a muzicii care studiază acest fel de compoziție. [< it. contrappunto, cf. fr. contrepoint].

CONTRAPÚNCT s. n. 1. prezența simultană a două sau mai multe melodii cu caracter independent. ◊ melodie care se cântă concomitent cu tema într-o lucrare muzicală. 2. tehnica de a compune muzică pe mai multe voci. ◊ disciplină muzicală care studiază acest gen de compoziție. (< it. contrappunto, fr. contrepoint)

CONTRAPÚNCT ~e n. 1) Tehnică muzicală de suprapunere a două sau a mai multor melodii, având fiecare un caracter independent, dar care împreună pot forma un tot organic. 2) Melodie cu înțeles expresiv propriu, cântată în cadrul unei lucrări muzicale concomitent cu tema ei de bază. 3) Știință care studiază regulile combinării melodiilor în cadrul unei compoziții. /<it. contrappunto

contrapunct n. 1. arta de a compune muzica cu mai multe partide; 2. muzică compusă.

*contrapúnct n., pl. e (fr. contrepoint). Muz. Arta de a compune o bucată muzicală cu doŭă saŭ maĭ multe partide. Bucată muzicală compusă după regulele contrapunctuluĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CONTRAPÚNCT s. (MUZ.) contratemă, polifonie.

CONTRAPUNCT s. (MUZ.) contratemă, polifonie.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

contrapunct (< lat. punctus contra punctum, „punct contra punct”, adică „notă contra notă”), denumire dată tehnicii de combinare a mai multor linii melodice concomitente. Termenul se întâlnește pentru prima oară în scrierile teoreticienilor din sec. 13-14 (J. de Garlandia, Ph. de Vitry, J. de Muris), dar existența acestei practici este semnalată încă din sec. 10, în tratatul lui Hucbald Musica enchiriadis. Apariția c. a avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării muzicii culte europ., care, păstrând făgașul ancestral al monodiei*, a cucerit un nou limbaj bazat pe simultaneitatea sunetelor (polifonie*) și s-a angajat pe drumul unei complexități crescânde, unice în evoluția acestei arte. Trecerea din stadiul monodic în cel polif. s-a produs datorită mai multor factori, proprii muzicii europ. Dintre aceștia, un rol însemnat l-au avut diatonismul* și sistemul modal heptacordic (v. mod), cu raporturi consonante* și disonante între sunete, care au permis suprapunerea acestora în baza unui riguros control vertical. Un alt factor l-a constituit notația muzicală*, care prin fixarea exactă a înălțimii și a duratei (I, 1) sunetelor a creat posibilitatea stabilirii unor reguli precise de organizare a structurii polif. Regulile c., privind pe de o parte elementul orizontal, al desfășurării liniilor melodice, iar pe de altă parte sistemul vertical, al compatibilității sunetelor simultane, s-au cristalizat în cursul unui proces lent, care a durat în jur de jumătate de mil. (sec. 10-15), trecând prin epocile stilistice Ars antiqua*, Ars nova* și școala neerlandeză*, pentru a atinge o primă culminație în epoca Renașterii*. Dezvoltarera tehnicii c. s-a realizat pe mai multe planuri. Astfel, numărul vocilor (2), limitat la două în prima perioadă, s-a mărit treptat ajungând în timpul Renașterii, la 4, 8, 12 și chiar mai multe voci. Suprapunerea, simplă la început, de notă contra notă, s-a îmbogățit, consecutiv apariției muzicii mensurale (v. musica mensurabilis); notație (III), cu cele mai variate combinații de durate* și grupări ritmice. Mișcarea (1) vocilor a câștigat în suplețe și independență prin introducerea, pe lângă mersul paralel* (organum*, gymel*, fauxbourdon*) a mersului contrar* (discantus*) sau oblic (organum înflorit). Construcția polif., subordonată multă vreme unor melodii greg. (v. gregoriană, muzică) care îi serveau drept bază (vox* principalis, tenor (3), cantus firmus*) a ajuns cu timpul să fie creată în întregime de compozitor. Trecerea materialului melodic de la o voce la alta cu ajutorul procedeelor de imitație* a contribuit apoi, datorită repetărilor, în omogenizarea țesăturii polif. și, în același timp, la promovarea principiului tematismului. Una dintre cele mai importante probleme ale consolidării tehnicii c. a fost însă cea a raporturilor verticale, sau mai precis a a tratării disonanțelor. Stabilindu-se ca puncte de sprijin ale structurii polif. intervalele armonice consonante, la început numai cele perfecte apoi și cele imperfecte – prin suprapunerea cărora, odată cu creșterea numărului de voci au luat naștere acordurile* – s-au creat multiple posibilități de utilizare a disonanțelor în strânsă corelație cu acestea. Perfecționarea continuă a c. a constat, pe de o parte, în îmbogățirea sonorității vertical-armonice și pe de alta, în sporirea severității tratării disonanțelor, ambele atribute atingându-și apogeul prin stilul lui Palestrina. O a doua culminație a artei polif. apare în epoca barocului*, reprezentată prin stilul lui J.S. Bach. Față de c. Renașterii care avea un caracter vocal și se desfășura într-un cadru modal diatonic*, cu preponderența factorului liniar și cu o verticalitate intervalică, c. barocului are un caracter instr. și se desfășoară într-un cadru tonal funcțional (v. tonalitate; funcție), iar factorul orizontal melodic este subordonat celui vertical acordic, exprimat prin basul cifrat*. C. vocal al Renașterii și cel instr. al barocului reprezintă două tehnici care stau la baza dezvoltării c. stilurilor* ulterioare. Dintre acestea, clasicismul* și romantismul*, tributare cadrului tonal funcțional, preiau mai ales moștenirea c. barocului, în timp ce c. sec. 20, eliberat de constrângerea tonală, are afinități mai mult cu liniarismul* modal renascentist. Serialismul* dodecafonic descoperă noi valențe ale c., prin suprapunerea planurilor sonore după criterii proprii sistemului, făcând abstracție de controlul vertical armonic tradițional. Din punct de vedere didactic, disciplina c., nediferențiată încă din cadrul general al tehnicii compoziției în tratatele Renașterii (Tinctoris, Zarlino, Vicentino), este delimitată abia în sec. 18, prin separarea ei de armonie. Tratatul fundamental al disciplinei îl constituie Gradus ad Parnassum de J.J. Fux (1725), în care este preconizat stilul de bază și metoda de lucru, stilul fiind cel palestrinian, iar metoda cea a speciilor (specia I, notă contra notă; specia a II-a, două note contra o notă; specia a III-a, patru note contra o notă; specia a IV-a, c. sincopat; specia a V-a, c. înflorit). Tratatele următoare adoptă și ele metoda speciilor, cu deosebirea însă că unele pornesc, ca și Fux, de la stilul palestrinian (Bellermann, Cherubini), iar altele de la cel bachian (Richert, Jadassohn, Riemann). Disciplina c. tratează pe rând c. la 2 voci, la 3 voci, la 4 voci și la mai multe voci. Principalele ei capitole sunt: c. cu cantus firmus, c. cu linii melodice înflorite, c. imitativ și c. răsturnabil*. În urma numeroaselor critici aduse aridității metodei speciilor pe de o parte, precum și în baza achizițiilor muzicologiei* contemporane privind esența fenomenului polif. pe de alta, în pedagogia c. și-au făcut loc în ultimul timp o serie de tendințe înnoitoare. Ele se orientează în general în următoarele direcții: 1) studierea separată a c. vocal la Renașterii și a c. instr. al barocului, cu două modalități tehnice diferite; 2) începerea studiului c. prin cel al melodiei*, principala componentă a acestuia; 3) însușirea tratării disonanțelor pe baza funcției lor melodice și armonice, cu abandonarea metodei speciilor.

contrapunct dublu v. contrapunct răsturnabil.

contrapunct răsturnabil (ranversabil), procedeu de scriitură contrapunctică* prin care frazele* melodice suprapuse sunt astfel construite încât, chiar dacă vocile (2) își schimbă ordinea prin răsturnarea* intervalelor*, relațiile stabilite între ele să nu contravină regulilor practicii contrapunctice. Acest procedeu este mai des întrebuințat în scriitura la 2 voci (c. dublu) și la 3 voci (c. triplu). C. poate fi construit la orice interval *, dar cele mai indicate construcții în care intervalele își păstrează prin răsturnare calitatea consonanței* sau disonanței, sunt cele la octavă *, decimă*, duodecimă*. În c. la 2 și 3 voci procedeul presupune ca o voce (sau două) să rămână neschimbată(e), iar cealaltă (celelalte) să se răstoarne la octavă (decimă, duodecimă, sau oricare alt interval) în sens ascendent sau descendent. Formula proporțiilor răsturnării intervalelor în contrapunctul răsturnabil la decimă: 1-10 2-9 3-8 4-7 5-6 6-5 7-4 8-3 9-2 10-1. Formula proporțiilor răsturnării intervalelor în contrapunctul răsturnabil la duodecimă: 1-12 2-11 3-10 4-9 5-8 6-7 7-6 8-5 9-4 10-3 11-2 12-1.

contrapunct triplu v. contrapunct răsturnabil.

ranversabil, contrapunct v. contrapunct răsturnabil.

Intrare: contrapunct
substantiv neutru (N29)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • contrapunct
  • contrapunctul
  • contrapunctu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • contrapunct
  • contrapunctului
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

contrapunct

  • 1. Tehnică în compoziția muzicală, constând în suprapunerea a două sau a mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare un înțeles propriu, dar formând laolaltă un tot organic.
    surse: DEX '09 DLRLC DN sinonime: contratemă polifonie un exemplu
    exemple
    • Canonul este una dintre formele cele mai vechi ale contrapunctului.
      surse: DLRLC
  • 2. Știința care se ocupă cu studiul regulilor contrapunctului.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN un exemplu
    exemple
    • Catedră de armonie și contrapunct.
      surse: DLRLC

etimologie: