CONTEMPERAȚIE, contemperații, s. f. Impuls care provine din grația divină și care face să încline voința către un fapt, fără a-l determina însă. – Din fr. contempération, lat. contemperatio.

contemperație sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr contempération, lat contemperatio] Impuls presupus a-și avea originea în grația divină și care constă în înclinarea dorinței spre săvârșirea unui fapt, fără a-l determina însă.

CONTEMPERAȚIE, contemperații, s. f. Impuls presupus a-și avea originea în grația divină și care constă în înclinarea voinței către săvârșirea unui fapt, fără a-l determina însă. – Din fr. contempération, lat. contemperatio.

CONTEMPERAȚIE s.f. Impuls presupus a proveni de la grația divină și care ar face să încline voința către ceva, fără a o determina însă. [Cf. lat. contemperatio, fr. contempération].

CONTEMPERAȚIE s. f. impuls presupus a proveni de la grația divină și care ar face să încline voința către ceva, fără a o determina însă. (< fr. contempération, lat. contemperatio)

CONTEMPERAȚIE ~i f. Impuls către săvârșirea unui fapt considerat a fi generat de grația divină. /<fr. contempération, lat. contemperatio, ~onis

contemperație (desp. -ți-e) s. f., art. contemperația (desp. -ți-a), g.-d. art. contemperației; pl. contemperații, art. contemperațiile (desp. -ți-i-)

contemperație (-ți-e) s. f., art. contemperația (-ți-a), g.-d. art. contemperației; pl. contemperații, art. contemperațiile (-ți-i-)

contemperație s. f. (sil. -ți-e), art. contemperația (sil. -ți-a), g.-d. art. contemperației; pl. contemperații, art. contemperațiile (sil. -ți-i-)