8 definiții pentru contemperație

contemperáție sf [At: DN3 / Pl: ~ii / E: fr contempération, lat contemperatio] Impuls presupus a-și avea originea în grația divină și care constă în înclinarea dorinței spre săvârșirea unui fapt, fără a-l determina însă.

CONTEMPERÁȚIE, contemperații, s. f. Impuls care provine din grația divină și care face să încline voința către un fapt, fără a-l determina însă. – Din fr. contempération, lat. contemperatio.

CONTEMPERÁȚIE, contemperații, s. f. Impuls presupus a-și avea originea în grația divină și care constă în înclinarea voinței către săvârșirea unui fapt, fără a-l determina însă. – Din fr. contempération, lat. contemperatio.

contemperáție (-ți-e) s. f., art. contemperáția (-ți-a), g.-d. art. contemperáției; pl. contemperáții, art. contemperáțiile (-ți-i-)

contemperáție s. f. (sil. -ți-e), art. contemperáția (sil. -ți-a), g.-d. art. contemperáției; pl. contemperáții, art. contemperáțiile (sil. -ți-i-)

CONTEMPERÁȚIE s.f. Impuls presupus a proveni de la grația divină și care ar face să încline voința către ceva, fără a o determina însă. [Cf. lat. contemperatio, fr. contempération].

CONTEMPERÁȚIE s. f. impuls presupus a proveni de la grația divină și care ar face să încline voința către ceva, fără a o determina însă. (< fr. contempération, lat. contemperatio)

CONTEMPERÁȚIE ~i f. Impuls către săvârșirea unui fapt considerat a fi generat de grația divină. /<fr. contempération, lat. contemperatio, ~onis

Intrare: contemperație
contemperație substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular contemperație contemperația
plural contemperații contemperațiile
genitiv-dativ singular contemperații contemperației
plural contemperații contemperațiilor
vocativ singular
plural