CONSERVATÓR², -OÁRE, conservatori, -oare, adj., s. m. și f., s. n. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care păstrează, conservă. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care este atașată de tradiție, în viața politică, economică și culturală. ◊ Partid conservator (și substantivat, m. pl.) = partid politic cu concepții conservatoare. 3. S. m. și f. Persoană însărcinată cu conducerea unui muzeu, unei biblioteci, unei colecții etc. 4. S. n. (Tehn.; în sintagma) Conservator de ulei = rezervor metalic montat deasupra capacului unor transformatoare electrice care folosesc ca izolant uleiul, având rolul de a menține cuva plină cu ulei, independent de oscilațiile temperaturii. – Din fr. conservateur, lat. conservator.

conservatór¹ sn [At: (a. 1876), URICARIUL X, 272 / V: ~iu¹ / Pl: ~oare / E: fr conservatoire, ger Konservatorium] Instituție de învățământ de grad superior, unde se studiază muzica (în trecut și arta dramatică) și unde se formează compozitori, interpreți vocali și instrumentali, dirijori, muzicologi.

conservator², ~oare [At: MAIORESCU, CR. II, 268 / V: (înv) ~iu² / Pl: ~i, ~oare / E: fr conservateur] 1-2 smf, a (Persoană) care păstrează, conservă. 3-4 smf, a (Persoană) care este atașată de tradiție, în viața politică, economică și culturală. 5 smf Persoană însărcinată cu îngrijirea unui muzeu, a unei biserici, a unei colecții etc. 6 a (Îs) Partid ~ Partid politic care are concepții conservatoare (4). 7 sn (Teh; îs) ~ de ulei Rezervor metalic montat deasupra capacului unor transformatoare electrice și legat de cuvă cu o țeavă, având rolul de a o menține plină cu ulei, independent de oscilațiile temperaturii.

CONSERVATÓR², -OÁRE, conservatori, -oare, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care păstrează, conservă. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care este atașată de tradiție, în viața politică, economică și culturală. ◊ Partid conservator (și substantivat, m. pl.) = partid politic cu concepții conservatoare. 3. S. m. și f. Persoană însărcinată cu conducerea unui muzeu, unei biblioteci, unei colecții etc. 4. S. n. (Tehn.; în sintagma) Conservator de ulei = rezervor metalic montat deasupra capacului unor transformatoare electrice și legat printr-o țeavă cu cuva, având rolul de a menține cuva plină cu ulei, independent de oscilațiile temperaturii. – Din fr. conservateur, lat. conservator.

CONSERVATÓR¹, conservatoare, s. n. Școală superioară de muzică.

CONSERVATÓR², -OÁRE, conservatori, -oare, adj. Care este atașat de trecut, de formele vechi, depășite, ale vieții politice, economice și culturale și refractar, adesea dușmănos, față de tot ce e nou, față de orice inovație, de orice progres în viața politică, economică și culturală. Cu un gest imperios, îndărătnicul și conservatorul. slujbaș făcea oamenilor semn să intre în lan. ANGHEL, PR. 84. Partid conservator = nume purtat de unele partide politice burgheze reacționare care manifestă dușmănie față de tot ce este nou în general și față de mișcările muncitorești și revoluționare în special; în condițiile imperialismului ele devin exponente ale politicii de expansiune, luptă împotriva libertăților democratice și trec fățiș de partea fascismului. ♦ (Substantivat, m.) Membru al unui asemenea partid politic; (la pl.) partidul conservator.

CONSERVATÓR s.n. Școală superioară de muzică. [< germ. Konservatorium, cf. fr. conservatoire].

CONSERVATÓR, -OÁRE adj. 1. Care păstrează, care conservă; conservatorist. 2. Atașat de instituțiile trecutului, refractar la ceea ce este nou. ◊ Partid conservator (și s.m.pl.) = denumire a unor partide care sunt, în general, atașate vechilor instituții, idei și forme politice. // s.m. și f. Cel care îngrijește piesele dintr-un muzeu. [Cf. fr. conservateur].

CONSERVATÓR¹ s. n. instituție de învățământ muzical superior. (< germ. Konservatorium, fr. conservatoire)

CONSERVATÓR², -OÁRE I. adj. 1. care conservă, conservativ², conservatorist. 2. atașat de instituțiile trecutului, refractar la ceea ce este nou. ♦ partid ~ (și s. m. pl.) = denumire a unor partide valorificând tradiția în plan politic și ideologic. II. s. m. f. cel care îngrijește piesele dintr-un muzeu; custode. III. s. n. 1. instituție specializată, subordonată administrației poștale, unde sunt păstrate colecții filatelice. 2. ~ de ulei = rezervor metalic deasupra capacului unor transformatoare electrice care folosesc ca izolant uleiul. (< fr. conservateur, lat. conservator)

CONSERVATÓR³ ~oáre n. Instituție de învățământ superior în care se pregătesc compozitori, interpreți vocali și instrumentali, dirijori, muzicologi, profesori de muzică. /<fr. conservatoire, germ. Konservatorium

CONSERVATÓR¹ ~oáre (~óri, ~oáre) și substantival 1) Care conservă alimente; cu proprietatea de a conserva alimente. Produs ~. 2) (despre persoane, partide) Care susține conservatismul; atașat de conservatism. /<fr. conservateur, lat. conservator

conservator a. care conservă: partid conservator, care caută să menție în politică instituțiunile stabilite. ║ m. membru al partidului conservator.

conservatoriu n. nume dat școalei de muzică și declamațiune.

*conservatór, -oáre adj. și s. Păstrător, care ține de partidu celor ce, în politică, se opun schimbărilor brusce și nu instigă plebea. Conservator progresist, nume pe care, în Decembre 1918, și l-aŭ luat vechiĭ conservatorĭ (urmașĭ aĭ luĭ Catargiu, Carp și Maĭorescu și condușĭ de Marghiloman) ca răspuns la acuzațiunea de retrograzĭ, pe care le-o aruncaŭ demagogiĭ (ceĭlalțĭ conservatorĭ, care l-aŭ urmat pe N. Filipescu în 1915 și aŭ rămas fără șef după moartea luĭ, întîmplată în Sept. 1916, s’aŭ confundat în partidu tachist, mort și el apoĭ). S. n., pl. oare (fr. conservatoire, adică „școală care conservă tradidiunea muziciĭ”). Școală oficială de muzică orĭ de declamațiune. V. cĭocoĭ, liberal, colectivist, tachist.

conservator² (instituție, rezervor) s. n., pl. conservatoare

conservator¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. conservatori; adj. f., s. f. sg. și pl. conservatoare

conservator² (instituție, rezervor) s. n., pl. conservatoare

conservator¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. conservatori; adj. f., s. f. sg. și pl. conservatoare

conservatór (instituție) s. n., pl. conservatoáre

conservatór adj. m., (persoană) s. m., pl. conservatóri; f. sg. și pl. conservatoáre

conservator, pl. conservatoare (instituție)

Conservator ≠ novator, renovator

PARTIDUL CONSERVATOR (P.C.), partid constituit la 3/15 febr. 1880, prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori moderați, conservatori-democrați, conservatori-progresiști, junimiști. C formațiune politică de sine stătătoare, P.C. există încă din perioada Unirii Principatelor, participând la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din istoria României. În spiritul gândirii tradiționaliste românești, conservatorii, opunându-se „imitării servile” a formelor capitaliste occidentale („teoria formelor fără fond”) s-au pronunțat pentru e evoluție „naturală”, „organică” a societății românești, pe calea progresului măsurat, materializat, de către stat prin reforme moderate, în vederea asigurării și menținerii în societate a unei stabilități politice, economice și sociale. P.C. a alternat la putere cu Partidul Național-Liberal și a colaborat, prin conservatorii-democrați la guvernul concentrare națională condus de Ion I.C. Brătianu și apoi la guvernul Alexandru Averescu, iar în 1918, prin Alexandru Marghiloman, a format cabinetul (5/18 mart. 1918) care a semnat cu Puterile Centrale Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai 1918). A promovat pe plan intern o politică de apărare a proprietății latifundiare și de asigurare a privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Între 1880 și 1888 P.C. a fost principala forță a „Opoziției Unite” împotriva guvernului liberal; în 1884, o aripă conservatoare (condusă de Lascăr Catargiu) și o aripă a liberalilor (condusă de George Vernescu) au format Partidul Liberal-Conservator, care se constituie în principalul opozant al guvernului liberal. După 1888 partidul adoptă programul „Era nouă”, elaborat de junimiști, și care-și găsește expresia în prevederi precum: consolidarea libertăților obținute (libertatea de conștiință, de presă, de întruniri, de asociere etc.); îmbunătățirea situației țăranilor prin vânzarea către aceștia a moșiilor statului și o revizuire a legii tocmelilor agricole, garantarea proprietății țărănești mici; adoptarea unei legi a meseriilor „care să stabilească între meseriași o puternică asociere ce-i va apăra în contra ignoranței, a neajunsurilor bătrâneții și a accidentelor”; promovarea unei noi politici vamale, care să protejeze numai acele industrii a căror activitate se desfășoară pe baza materiilor prime existente în țară; încurajarea exporturilor de grâne; instituirea unor măsuri menite să să asigure statului un control mai riguros asupra bogățiilor țării; încurajarea dezvoltării industriei mici și a meseriilor, dar și a industriei naționale; adoptarea unui set de legi vizând descentralizarea administrativă, simplificarea sistemului de impozite, extinderea inamovibilității judecătorilor, dezvoltarea învățământului real etc. În politica externă, P.C. a fost preocupat de emanciparea statului român de sub tutela Porții Otomane și de pregătirea condițiilor pentru obținerea independenței naționale, de menținerea unei politici de neutralitate și a unor raporturi amiabile cu statele vecine, precum și cu Marile Puteri, îndeosebi cu Puterile Centrale, în scopul garantării independenței și integrității teritoriale a țării. Datorită componenței sale eterogene – mari proprietari de pământ, burghezia comercială și birocrația administrativă, precum și o parte a intelectualității – în P.C. se manifestă disensiuni și frământări, care vor da naștere la disidențe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea junimiștilor, condusă de Petre P. Carp și Titu Maiorescu, care la 1 mai 1891 a pus bazele Partidului Constituțional. După guvernarea conservatoare din 1888-1895, divergențele continuă. Take Ionescu, conducătorul de fapt al guvernului conservator George Gr. Cantacuzino (1904-1907) încearcă o restructurare a partidului, în sensul ridicării capacității sale de contracarare a influenței, în continuă creștere, a liberalilor. În apr. 1907, pricipalele grupări conservatoare („cantacuziniștii” și „carpiștii”) fuzionează în condițiile „momentului critic prin care trece țara și starea de nesiguranță a proprietății mari, amenințată și de jos, de țărani, și de șovăiala și sfiala guvernului liberal”. Petre P. Carp devine șeful P.C. La puțină vreme se înăspresc disensiunile de ordin programatic și personal dintre ramura reunită a „carpiștilor” și „cantacuziniștilor” (adepți ai menținerii integrității marii proprietăți) și cea „takistă” (adeptă a unor înnoiri în structurile economico-sociale și politice ale țării), din sânul partidului determinând marea ruptură conservatoare din 3 febr. 1908, care a marcat constituirea Partidului Conservator-Democrat; președinte: Take Ionescu. Liberalii s-au folosit cu abilitate, în interesul propriu, de rivalitatea acerbă dintre cele două formațiuni politice conservatoare. După o refacere momentană a rândurilor conservatoare (fără a se ajunge la o reunire a tutor conservatorilor), mai întâi sub Titu Maiorescu (onv. 1913) și, mai ales, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman (iun. 1914), în 22 mai 1915, vechiul P.C. se scindează în gruparea condusă de Nicolae Filipescu (purtând aceeași denumire de P.C.), care se pronunță pentru o alianță cu Antanta (în care scop se inițiază „Federația unionistă”, în componența Partidului Conservator-Democrat – Take Ionescu, Partidul Conservator – N. Filipescu, grupului liberalilor independenți, în frunte cu Toma Stelian și a reprezentanților Ardealului Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Simion Mândrescu) și în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman, favorabilă Puterilor Centrale. După moartea lui N. Filipescu (sept. 1916), gruparea sa fuzionează cu Partidul Conservator-Democrat, pe baza atitudinii comune antantofile, sub denumirea de Partidul Conservator-Naționalist, care la 19 oct. 1919 și-a luat numele de Partidul Democrat, cu un nou program, care preconiza votul universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, ziua de lucru de 8 ore etc. La alegerile parlamentare (nov. 1919) nu a luat parte, iar la cele din mai-iun. 1920, în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, a obținut 17 mandate. În guvernul Averescu (1920-1921) au intrat și trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu, Nicolae Titulescu și Dimitrei Greceanu. După demisia lui Averescu, Take Ionescu este desemnat cu formarea guvernului (1921-1922), fiind ultimul cabinet conservator din istoria României. Alexandru Marghiloman, liderul celuilalt Partid Conservator, refuzând în 1916 o colaborare la guvern cu liberalii, rămâne, împreună cu alți oameni politici conservatori, adepți ai săi, în București, care fusese ocupat de armatele Puterilor Centrale. Chemat de către regele Ferdinand la Iași, este însărcinat, în condițiile ultimatului Centralilor, cu formarea unui nou guvern (5 mart. 1918), în speranța că șeful conservatorilor, grației încrederii ce inspira Puterile Centrale, va putea încheia, cât mai urgent, o pace separată, în condiții mai puțin grele pentru țară. După intense și tensionate tratative de pace cu Centralii, Al. Marghiloman este nevoit să semneze Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai), în condiții cvasitotale de subordonare și exploatare a țării, în special față de Germania și Austro-Ungaria. După demisia sa (24 oct. 1918), P.C. încearcă să se reorganizeze, sub denumirea P.C.-Progresist (1/14 dec. 1918), în vederea supraviețuirii pe eșichierul vieții politice. Se adoptă un nou program, care prin noile sale prevederi, constituie un pas înainte, dar nu suficient pentru a satisface cerințele populației: înfăptuirea reformei agrare introducerea votului pluralist pentru cetățenii care aveau cel puțin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit progresiv pe venit etc. Încercarea de supraviețuire rămâne însă fără rezultat (dacă la alegerile din nov. 1919, partidul a obținut 13 mandate de deputați și 4 de senatori, la alegerile din mai 1920 și mart. 1922, nu a mia câștigat nici un mandat). La 25 mai 1925, Partidul Conservator-Progresist fuzionează cu Partidul Poporului, și prin acest fapt iese de pe scena politică. Președinți: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (febr.-sept. 1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). A editat publicațiile: „Timpul” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1901); „Conservatorul” (1900-1914); „Steagul” (1914-1922); „Timpul” (1923-1924); „Le Progrès” (1914-1925).