consens sn [At: CANTEMIR, HR. 324/16 / Pl: ~uri / E: lat consensus] Identitate de păreri Si: acord.

CONSENS, consensuri, s. n. Împărtășire a acelorași idei; înțelegere, acord.

CONSENS s.n. Înțelegere, acord, identitate de păreri, armonie. [< lat. consensus].

CONSENS s. n. înțelegere deplină, acord, identitate de opinii. (< lat., fr. consensus)

consens s. n. (pol.) (Termen des folosit după dec. 1989; uneori ironic) Înțelegere la care se ajunge fără ca vreuna dintre părți să se opună ◊ „Domnul Iliescu are dreptate: grevelor le lipsește consensul. E nevoie de o planificare riguroasă pe trimestre, deci și cincinală a grevelor.” R.l. 18 VIII 93 p. 1. ◊ „În acest moment critic primordial este consensul național.” R.l. 8 IX 93 p. 9 (din fr. consensus)

CONSENS ~uri n. Stare care rezultă din comunitatea sau coincidența de sentimente, idei, intenții etc. ale unor persoane sau ale unor comunități; stare caracterizată de concepții comune asupra unor chestiuni; înțelegere. /<lat. consensus

consens s. n., pl. consensuri

consens s. n., pl. consensuri

consens s. n., pl. consensuri

consens

CONSENS s. v. acord.

CONSENS s. (JUR.) acord, înțelegere, (înv.) soglăsuire. (Între părți a intervenit un ~.)

Consens ≠ dezacord, disensiune