concreționare sf [At: LTR² / P: ~ți-o~ / Pl: ~nări / E: concreționa] 1 Operație de transformare, printr-un tratament termic, a unui conglomerat de pulberi de metale, metalorizi etc. într-un corp solid Si: concrețiune (1). 2 (Glg) Formare a concrețiunilor (2) Si: concrețiune (2).

CONCREȚIONÁRE s.f. Operație de transformare printr-un tratament termic a unui conglomerat de pulberi de metale, de metaloizi sau de compuși organici într-un corp solid. ♦ (Geol.) Formare de concrețiuni. [< concreționa].

CONCREȚIONÁRE s. f. sinterizare. (< concreționa)

concreționá [At: DA / P: ~ți-o~ / Pzi: ~nez / E: fr concrétionner] (Rar) 1 vt A înfățișa în mod concret (2). 2-3 vtr A (se) realiza în mod practic Si: a (se) materializa.

concreționár, ~ă a [At: DEX² / P: ~ți-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr concrétionnaire] 1-3 Care prezintă concrețiuni (1-3).

CONCREȚIONÁ vb. I. refl. A suferi procesul de concreționare. [Pron. -ți-o-. / < fr. concrétionner].

CONCREȚIONÁR, -Ă adj. Care prezintă concrețiuni. [fr. concrétionnaire].

CONCREȚIONÁ vb. refl. a suferi procesul de concreționare. (< fr. concrétionner)

CONCREȚIONÁR, -Ă adj. care prezintă concrețiuni. (< fr. concrétionnaire)

A SE CONCREȚIONÁ se ~eáză intranz. (despre compuși metalici sau organici) A se transforma în concrețiune; a deveni solid ca urmare a unui tratament termic. [Sil. -ți-o-] /<fr. concrétionner

concreționáre (-ți-o-) s. f., g.-d. art. concreționắrii

concreționáre s. f. (sil. -ți-o-), g.-d. art. concreționării

!concreționá (a se ~) (-ți-o-) vb. refl., ind. prez. 3 se concreționeáză

concreționár (-ți-o-) adj. m., pl. concreționári; f. concreționáră, pl. concreționáre

concreționá vb. (sil. -ți-o-), ind. prez. 1 sg. concreționéz, 3 sg. și pl. concreționeáză

concreționár adj. m. (sil. -ți-o-), pl. concreționári; f. sg. concreționáră, pl. concreționáre

CONCREȚIONÁRE s. v. sinterizare.