conci sn [At: LB / V: (reg) coan~, ~ură / Pl: ~uri / E: mg konty] (Reg) 1 Cerc de lemn, de fier etc. (prevăzut cu coarne sau, rar, cu un fes), care se pune pe cap. 2 Fier subțire, încovoiat, care se pune pe cap Vz coroniță. 3 (Pex) Coc. 4 Cosiță. 5 (Îe) A face ~ul unei fete A lua de soție. 6 (Îe) A pune ~ bărbatului A-și înșela soțul. 7 Broboadă. 8 (Psn) Femeie. 9 (La unele păsări, mls la găini) Moț. 10 (La plută) Chingă. 11 Întăritură de pământ în jurul vranei butoiului, care ușurează introducerea vinului. 12 (Nob; sst) Bucată.

CONCI, conciuri, s. n. Coc. Stăteau după rînduială, în stînga Catrinei... îmbrăcate în același chip... cu aceeași pieptănătură, cu același conci, cu spelci de aur. SADOVEANU, Z. C. 246. Cucoana Mărioara, cu pestelcă curată pe dinainte și cu păruI în conci, umbla împrejur și priveghea să nu lipsească nimănui nimic. HOGAȘ, DR. II 105. Nu-s femeie, Conci nu port. TEODORESCU, P. P. 603.

concĭ n., pl. urĭ (ung. konty, sîrb. konča, concĭ, d. it. cóncio, ornament al corpuluĭ). Vest. Coc (peptănătură).

CÓNCĂ s. f. (Arhit.) Acoperământ în forma unei jumătăți de cupolă deasupra absidei altarului. – Din fr. conque.

cóncă sf [At: DA / Pl: (rar) ~nci, ~nce / E: lat concha, fr conque] 1 (Șnt) Gen de moluște marine fără corp. 2 (Șnt; pex) Scoică a acestor moluște. 3 (Atm) Cavitate a urechii.

CÓNCĂ s. f. (Arhit.) Acoperământ în forma unei jumătăți de cupolă. – Din fr. conque.

CÓNCĂ s.f. 1. Mare cochilie concavă. ♦ (Anat.) Excavație profundă a pavilionului urechii. 2. (Arhit.) Acoperământ în forma unei jumătăți de cupolă. [< lat., it. conca].

CÓNCĂ s. f. 1. mare cochilie concavă. 2. (anat.) excavație profundă a pavilionului urechii sau nasului. 3. boltă în sfert de sferă pentru acoperirea absidelor. (<fr. conque)

concă f. 1. mare scoică concavă; 2. Anat. cavitatea urechii.

cònciu n. 1. cerc de fier (sau de lemn) cu diametrul atât de mare că în el intră creștetul capului; el se poartă de țărancele măritate în formă de cunună, peste care se pune barișul sau altă basma (în Oltenia și Tr.); 2. coafură: cu conciul semănat cu diamantari OD. [Serb. KONČA].

1) coc n., pl. urĭ (d. cocă 1, care e înrudit cu cocuță și lat. cucutium, scufie, și tútulus, coc, ca și cu rom. cocoloș și fr. coque, cocoloș de păr. D. rom. vine ung. kók, nod, și kóka, moț). Mold. Munt. est. Un fel de peptănătură femeĭască care consistă în îngrămădirea coadeĭ deasupra cefeĭ orĭ în creștet. Trans. Pînișoară rătundă. – În vest concĭ, pe care țărancele îl maĭ măresc făcîndu-l și din lemn orĭ carton, ĭar în Trans. și din sîrmă învîrtită ca niște coarne, peste care se pune ceapsa. V. moțoc.

*cóncă f., pl. e și ĭ (lat. concha, d. vgr. kónhe, scoĭcă). Anat. Cavitatea urechiĭ.

conci s. n., pl. cónciuri

conci s. n., pl. cónciuri

conci

cóncă s. f., g.-d. art. cóncii

cóncă s. f., g.-d. art. cóncii

conciu, -uri.

CONCI s. v. coc.