comutare sf [At: PRETORIAN, DR. C. 63 / Pl: ~tări / E: comuta] 1 Direcționare a legăturilor unei porțiuni de circuit prin altele Si: comutat¹ (1). 2 Modificare succesivă a conexiunilor mai multor circuite electrice Si: comutat¹ (2). 3 Racordare a unui circuit electric la rețea Si: comutat¹ (3). 4 (Jur) Schimbare a unei pedepse grele în una mai ușoară Si: comutat¹ (4).

COMUTARE, comutări, s. f. (Jur.) Acțiunea de a comuta. [Prezidiul Marii Adunări Naționale] exercită dreptul de grațiere și comutare a pedepselor. CONST. R.P.R. 23.

COMUTARE s.f. 1. Acțiunea de a comuta și rezultatul ei; comutație. ◊ (Jur.) Comutarea pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară. 2. (Mat.) Operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului. 3. Fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant. ♦ Particularitate a atenției cuiva de a trece ușor de la o activitate la alta. 4. Procedeu, folosit mai ales în lingvistica structuralistă, constînd în înlocuirea unui element lingvistic cu altele din același plan sau cu zero, pentru a determina astfel valoarea lui în limbă. [< comuta].

COMUTARE s. f. 1. acțiunea de a comuta; comutație. ♦ (jur.) -a pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară. 2. (mat.) operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului. 3. fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant. 4. substituire a unui element lingvistic cu altele, pentru a verifica proprietățile lor respective (fonetice, morfologice, sintactice, semantice). (<comuta)

COMUTA, comut, vb. I. Tranz. 1. A schimba legăturile unei porțiuni de circuit electric prin altele sau a modifica succesiv conexiunile mai multor circuite electrice. ♦ A face racordarea unui circuit electric la rețea. 2. (Jur.) A schimba o pedeapsă mai grea cu una mai ușoară. – Din lat. commutare.

commuta v vz comuta

comuta vt [At: PRETORIAN, DR. C. 63 / V: (înv) commuta / Pzi: comut / E: lat commutare] 1 A schimba legăturile unei porțiuni de circuit electric prin altele. 2 A modifica, succesiv, conexiunile mai multor circuite electrice. 3 A face racordarea unui circuit electric la rețea. 4 (Jur) A schimba o pedeapsă mai grea în alta mai ușoară.

COMUTA, comut, vb. I. Tranz. 1. A schimba legăturile unei porțiuni de circuit electric prin altele sau a modifica succesiv conexiunile mai multor circuite electrice. ♦ A face racordarea unui circuit electric la rețea. 2. (Jur.) A schimba o pedeapsă mai grea în una mai ușoară. – Din lat. commutare.

COMUTA, comut, vb. I. Tranz. (Jur.) A schimba o pedeapsă mai grea într-una mai ușoară. Condamnarea la muncă silnică a fost comutată în temniță grea.

COMUTA vb. I. tr. 1. A schimba o pedeapsă mai grea într-una mai ușoară. 2. A schimba anumite numere în cadrul operației de comutare. ♦ A inversa sensul unui curent electric; a schimba un sistem de conexiuni cu altul. [p. i. comut. / < lat. commutare].

COMUTA vb. tr. 1. a schimba legăturile unui circuit electric cu altele, a modifica succesiv conexiunile unor circuite. ◊ a racorda un circuit electric la rețea. 2. a schimba o pedeapsă mai grea într-una mai ușoară. 3. a schimba anumite numere în cadrul operației de comutare (2). (<fr. commuter, lat. commutare)

A COMUTA comut tranz. 1) jur. (pedepse grele) A înlocui printr-o pedeapsă mai ușoară. 2) (conexiuni ale unui circuit electric) A modifica succesiv. 3) (unități de limbă) A substitui succesiv. /<lat. commutare. fr. commuter

*comút, a -á v. tr. (lat. commúto, -áre. V. mut 2). Schimb. A comuta o pedeapsă, a o înlocui pintr’alta maĭ mică.

*comutațiúne f. (lat. commutátio, -ónis). Schimbare (micșorare) de pedeapsă. – Și -áție și -áre.

comutare (jur.; lingv.; mat.; psih.) s. f., g.-d. art. comutării; pl. comutări

comutare (jur., lingv., mat., psih.) s. f., g.-d. art. comutării; pl. comutări

comutare s. f. → mutare

comuta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. comut, 2 sg. comuți, 3 comută; conj. prez. 1 sg. să comut, 3 să comute

comuta (a ~) vb., ind. prez. 3 comută

comuta vb., ind. prez. 1 sg. comut, 3 sg. și pl. comută

comuta (-t, -at), vb. – 1. A schimba legăturile unei porțiuni de circuit electric. – 2. A schimba o pedeapsă grea în una mai ușoară. Lat. commutare (sec. XIX). – Der. comutați(un)e, s. f.; comutator, adj. (care comută); comutator, s. n. (întrerupător, șaltăr); comutativ, adj.

COMUTARE s. f. (< comuta < lat. commutare): procedeu folosit mai ales în lingvistica structuralistă, care constă în înlocuirea unui element lingvistic din același plan, pentru a se determina valoarea lui în limbă. Prin acest procedeu se stabilesc, de exemplu, fonemele unei limbi în raport cu sunetele, morfemele acesteia în raport cu termenii care nu au o asemenea funcție, echivalențele sintactice într-un text analizat etc.

COMUTARE s. v. comutație.