complecțiune sf vz complexiune

COMPLECȚIUNE s.f. v. complexiune.

complecție sf vz complexiune

complesiune sf vz complexiune

complexiune sf [At: NEGRUZZI, S. II, 157 / V: ~esi~, ~ecți~, ~ecție / P: ~xi-u~ / Pl: ~ni / E: fr complexion] Totalitatea trăsăturilor psihofizice care caracterizează o persoană.

* COMPLEXIUNE, ⦿ * COMPLECȚIUNE sf. Înfățișarea fizică, temperamentul, constituția unui corp: un tînăr mic de talie, de o complecțiune delicată (I.-GH.) [fr.].

COMPLECȚIE s.f. v. complexiune.

COMPLESIUNE s.f. v. complexiune.

COMPLEXIUNE s.f. 1. (Rar) Totalitatea trăsăturilor psihofizice care caracterizează o persoană. 2. Simplocă. [Var. complecție, complecțiune, complesiune s.f. / < fr. complexion, cf. lat. complexio – unire].

COMPLEXIUNE s. f. 1. totalitatea trăsăturilor psihofizice care caracterizează o persoană. ◊ (fig.) înfățișare, aspect. 2. simplocă. (< fr. complexion, lat. complexio)

COMPLEXIUNE ~i f. rar Totalitate a trăsăturilor psihofizice care caracterizează o persoană. [Art. complexiunea; G.-D. complexiunii; Sil. -xi-u-] /<fr. complexion

complexi(un)e f. constituirea corpului: complexiune delicată.

*complexiúne f. (lat. compléxio, -ónis). Constituțiunea corpuluĭ. Caracter, temperament. V. cras 1.

complexiune (rar) (desp. -xi-u-) s. f., g.-d. art. complexiunii; pl. complexiuni

complexiune (rar) (-xi-u-) s. f., g.-d. art. complexiunii; pl. complexiuni

complexiune s. f. (sil. -xi-u-), g.-d. art. complexiunii; pl. complexiuni

complexiune (lat. complexio „reunire”), sin. simplocă.