simplocă sf [At: DN³ / Pl: ~oce / E: fr symploque cf gr συμπλοκή] Procedeu retoric constând din reunirea anaforei cu epifora, astfel încât în mai multe fraze consecutive cuvântul de la început și, respectiv, cel de la sfârșit rămân același.

SIMPLOCĂ s.f. Procedeu retoric constînd din reunirea anaforei cu epifora, astfel încît în mai multe fraze consecutive cuvîntul de la început și, respectiv, cel de la sfîrșit rămîn aceleași. [< fr. symploque, cf. gr. symploke].

SIMPLOCĂ s. f. figură de stil constând din reunirea anaforei cu epifora, astfel încât în mai multe fraze consecutive cuvântul de la început este același cu cel de la sfârșit. (< fr. symploque, gr. symploke)

!simplocă s. f., g.-d. art. simplocii

simplocă s. f., g.-d. art. simplocii

simplocă s. f., g.-d. art. simplocii

simplocă (gr. symploke „înlănțuire”), figură care constă din împletirea între anaforă și epiforă, adică propoziția (fraza) ori versul începe cu același cuvânt (grup de cuvinte), ca o anaforă, și se termină cu același cuvânt (grup de cuvinte), ca o epiforă: x...y / x...y / (R): „Vezi lumile urzindu-se, popoare de stele aprinzându-se și alergând pe căile fără urmă ale infinitului – și n-auzi nimic. Vezi munții înălțându-se, întunecimi de codri crescând să-i învăluie – și n-auzi nimic”. (A. Vlahuță) Sin. complexiune (lat. complexio „reunire”), sin. excviziție.