cocotă sf [At: TEODOREANU, M. II, 222 / Pl: ~te / E: fr cocotte] Femeie de moravuri ușoare Si: (pop) lele, (pfm; dep) pațachină, prostituată.

cocoța vtr [At: ODOBESCU, S. III, 23 / V: cucuța, gogo~ / Pzi: cocoț, ~țez / E: nct] (Pfm) 1-2 A (se) urca pe ceva Si: a (se) cocoți (1-2). 3 A (se) așeza pe un loc mai ridicat Si: a (se) cocoți (3). 4 (Fig) A promova într-un mod dubios Si: a (se) cocoți (4).

cucuța² v vz cocoța

gogoța v vz cocoța

* COCOTĂ (pl. -te) sf. Femeie cu moravuri ușoare [fr.].

COCOȚA (-oțez) vb. refl. și tr. 1 A (se) așeza pe o creangă sau pe o culme ridicată: cocoșul s’a cocoțat sus pe pom; trăsura acum se cocoța în cîrca unui dîmb (DEM.) ¶ 2 Ⓕ A (se) ridica, a (se) înălța mai sus decît i se cuvine (vorb. de o situațiune, de un rang, de un post, etc.): pe trenul Voivozilor... se cocoțează tot felul de lichele... din șandramalele Fanarului (VLAH.).

COCOȚA, cocoț și cocoțez, vb. I. Refl. A se urca pe ceva, a se așeza pe un loc mai ridicat. Păreau cam ciudați moții, cu obiceiul acesta de a se cocoța pe cele mai înalte vîrfuri. BOGZA, Ț. 43. Bozan s-a urcat sus pe scara de sîrmă, la comanda podului rulant. Acolo stă cocoțat de paisprezece ani. SAHIA, N. 33. [Un pui] a sărit pe spatele mamei și, cu piciorușele lui subțiri și fragede ca paiul, i se cocoață după gît. GÎRLEANU, L. 10. Ermil, cocoțat pe capră, mîna caii cu un bici improvizat. SLAVICI, N. I 320. ♦ Fig. A se ridica, a se înălța într-un post sau la o situație nemeritată. Știm ce-a fost la congresul de acum cinci ani [1899]; s-a dovedit că în fruntea mișcării se cocoțaseră niște trădători, și trădătorii s-au dus unde le era locul, în tabăra burgheziei. GALAN, Z. R. 21.

COCOTĂ s.f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. [< fr. cocotte].

COCOTĂ s. f. femeie de moravuri ușoare; prostituată. (< fr. cocotte)

COCOTĂ ~e f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. /<fr. cocotte

A COCOȚA cocoț tranz. A face să se cocoațe. /Orig. nec.

A SE COCOȚA mă cocoț intranz. 1) A se urca pe un loc (mai) înalt. 2) A avansa într-un post sau la o situație fără a merita. /Orig. nec.

cocoțà (gogoțà) v. 1. se zice despre păsări când s’așează pe o ramură de copaciu; 2. fig. a se așeza pe ceva înalt sau în locul cel mai bun. [Cf. cucuia].

gogoțà v. V. cocoța.

*cocótă f., pl. e (fr. cocotte și cocote). Triv. Curvă.

cocóț și -éz (Munt.), cucúț și -éz (Trans.). gogóț și -éz (Mold. Munt.), gurgúț și -éz (Mold.) și popóț și -éz (Munt.), v. tr. (rudă cu cucă, cucuĭ, gurguĭ, cocuță. – El cocoață, să cocoațe). Pun ceva prea sus: a cocoța un pahar pe dulap, (fig.), un calic în capu meseĭ. V. refl. Cocoșu s’a cocoțat pe gard, (fig.), Țiganu pe tron.

cucúț și -éz, V. cocoț.

gogóț, V. cocoț.

cocotă s. f., g.-d. art. cocotei; pl. cocote

cocoța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cocoț, 3 cocoață; conj. prez. 1 sg. să cocoț, 3 să cocoațe; imper. 2 sg. afirm. cocoață

cocotă s. f., g.-d. art. cocotei; pl. cocote

cocoța (a ~) vb., ind. prez. 3 cocoață

cocotă s. f., pl. cocote

cocoța vb., ind. prez. 1 sg. cocoț, 3 sg. și pl. cocoață

cocoța (ind. prez. 1 sg. cocoț, 3 sg. și pl. cocoață)

cocoța (cocoțez, cocoțat), vb. – A se urca, a se așeza pe un loc mai ridicat. – Var. cucuța, gogoța. Probabil der. de la rădăcina expresivă coc, cf. cucă „culme, vîrf”, cucuia „a se urca” (Pușcariu 424). Este puțin probabilă legătura cu cocoș pe care o propun Cihac, II, 67 și Tiktin. După Giuglea, Dacor., I, 495, din lat. cucutium; mai tîrziu, Giuglea, Dacor., IV, 1554, a propus un lat. *concaptiāre, de asemenea dificil.

Cocota, Cocuta v. Coc 10.

COCOTĂ s. v. prostituată.

COCOȚA vb. v. cățăra.

COCOTĂ s. curvă, prostituată, tîrfă, femeie de stradă, (pop. și fam.) damă, madamă, (înv. și reg.) pîrțotină, telăliță, teleleică, (reg.) lele, madaranță, scorțotină, tearfă, tîrnoață, (prin Transilv.) bandură, bulă, (prin Bucov.) crăiță, (prin Maram.) landră, (prin Mold. și Bucov.) mișarcă, (înv.) magopață, tălaniță, femeie publică, (fam.) fleoarță, fleorțotină, șuleandră, (fig.) buleandră, pupăză, putoare, tîrîtură, (reg. fig.) haită, pupezoaică, terfeloagă, (Transilv. fig.) gudă, (prin Mold. fig.) ruptură, (arg.) maimuță, marcoavă, mastroacă.

COCOȚA vb. a se cățăra, a se ridica, a se sui, a se urca, (pop.) a se aburca, a se țuțuia, (reg.) a se burica, a se cucuia, a se găibăra, a se popoța, a se zgăibăra, (prin Transilv.) a se pupuia, (prin Olt.) a se suliga. (S-a ~ pe zid.)

cocoțá, cocoțez, (cucuța), v.r. A se cățăra; a se urca (pe ceva mai ridicat). – Probabil din rădăcina coc, cf. cucă „culme, vârf”, cucuia „a se urca” (DER); lat. *cucutiare, der. de la cucutium „glugă”, a dezvoltat și sensul de „înălțime, vârf (de deal sau munte)”, cf. sin. gurguța (Pușcariu, Loșonți).

cocoța, cocoțez, (cucuța), vb. refl. – A se cățăra (Faiciuc, 2008); a se urca (pe ceva mai ridicat). – Et. nec. (MDA); probabil din rădăcina coc, cf. cucă „culme, vârf”, cucuia „a se urca” (DER); lat. *cucutiare, der. de la cucutium „glugă”, a dezvoltat și sensul de „înălțime, vârf (de deal sau munte)”, cf. sin. gurguța (Pușcariu, Loșonți).

cucuța, vb. tranz. – (reg.) A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun a cucuța. De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop, 1978: 50). Atestat în Trans., în var. cucuia. – Cf. cucuia (MDA).

cucuța, vb. tranz. – A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun «a cucuța». De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop 1978: 50). – Et. nec.