15 definiții pentru clasicism

clasicísm sn [At: IORGA, L. II, 53 / Pl: ~e / E: fr classicisme] 1 Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2 Curent în arta și literatura europeană apărut în sec. al XVII-lea în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, interesul pentru aspectul moral, urmărirea unui ideal, ordine, echilibru și claritate. 3 Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru etapa respectivă. 4. Ansamblu de trăsături proprii unei opere, caracterizate prin armonie, echilibru, sobrietate a expresiei.

CLASICÍSM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta și literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate. 3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru etapa respectivă. – Din fr. classicisme.

CLASICÍSM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta și literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate. 3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru perioada respectivă. – Din fr. classicisme.

CLASICÍSM s. n. 1. Curent literar și artistic în Europa apuseană în secolele al XVII-XVIII-lea și în Rusia secolului al XVIII-lea, care tindea spre imitarea modelelor antichității greco-latine. 2. Totalitatea caracterelor de armonie, echilibru, puritate, sobrietate, pe care le întrunește o operă clasică.

CLASICÍSM s. (rar) clasicitate. (~ al unui scriitor.)

CLASICÍSM s.n. 1. Principiile estetice ale literaturii și artei greco-latine; atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor. ♦ Arta și literatura grecească din sec. V-IV î.e.n., când acestea au atins apogeul, bazându-se pe un ideal de frumusețe armonioasă, echilibrată și senină. 2. Curent literar și artistic apărut în Franța și răspândit apoi în Europa apuseană în sec. XVII-XVIII, care avea ca model de creație operele antichității greco-latine. 3. Ansamblul caracterelor unei opere clasice; perfecțiune, armonie, echilibru, puritate, sobrietate în creație. [Cf. fr. classicisme, it. classicismo].

CLASICÍSM s. n. 1. atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate. 2. curent în arta și literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichității greco-latine, prin supremația principiilor morale, prin triumful rațiunii asupra sentimentelor și fanteziei, prin cultul pentru adevăr și natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru și claritate. 3. perioadă în istoria culturii universale și naționale ale cărei creații reprezintă maximum de realizare artistică și modele demne de urmat. (< fr. classicisme)

CLASICÍSM n. 1) Ansamblu de trăsături proprii marilor opere literare și artistice ale antichității greco-romane, bazate pe un ideal de frumusețe armonioasă, echilibrată și senină. 2) Curent în arta și cultura europeană, apărut în sec. XVIII în Franța, caracterizat prin cultul pentru cultura greco-romană, prin căutarea perfecțiunii în formă, prin respectul pentru măsură, prin gustul pentru analiza psihologică, prin ordine, echilibru și claritate. 3) Ansamblu de producții literare și artistice al autorilor care țin de acest curent. /<fr. classicisme

clasicism n. sistemă de critică care se bazează pe o admirațiune excluzivă a operelor clasice antice și a celor moderne scrise după normele lor.

*clasicízm n., pl. urĭ. Genu literar și artistic de care se țineaŭ Greciĭ și Romaniĭ. (Opusu luĭ e romanticizm).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CLASICÍSM s. (rar) clasicitáte. (~ unui scriitor.)

clasicism, termen care desemnează în egală măsură o noțiune estetică și o epocă istorică în dezvoltarea muzicii (artelor, literaturii etc.). 1. Ca noțiune estetică, c. se referă la acea muzică ce vizează perfecțiunea prin sobrietate, echilibrul, soliditatea și simplitatea limbajului său. Orice lucrale muzicală (urmând regulile de bază ale melodiei*, permanența unor elemente ritmice sau a unor motive* melodice, regularitatea structurilor în alcătuirea simetrică a arhitecturii părților, logica traiectoriei tonale) se încadrează în categoria desemnată de noțiunea estetică a c. În acest sens există un c. al fiecărei epoci creatoare, începând cu sec. 13 și până în prezent, așa cum există și un manierism*, un baroc*, un romantism* al fiecărei epoci. 2. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, c. se referă la perioada 1750-1830 din istoria muzicii. Pregătit, prefigurat încă din epoca anterioară (un „preclasicism” în cadrul barocului) prin căutarea conciziei formei, nuanțării gândirii, calității tematice, dozajului materialului instr. sub semnul rațiunii (în lucrări de Lully, Couperin, Rameau, Corelli, Scarlatti, Schütz, J.S. Bach, Haendel ș.a.) c. se individualizează prin înlocuirea polifoniei* cu monodia* acompaniată. Melodia își va asigura astfel rolul principal în creația c., determinând diversificarea genurilor* și formelor* muzicale și cristalizarea lor. Ca tehnică a compoziției (2) se stabilesc acum genurile clasice ale sonatei* (3 părți, cu Allegro de sonată specific), ale simfoniei* (4 părți), ale cvartetului (2) (4 părți) etc. În forma de sonată se fixează ca principii: bitematismul, triada expoziție* – dezvoltare* – repriză*, această formă devenind formă de bază, inclusă în toate genurile camerale* și simfonice*. Întreaga creație muzicală se desfășoară în conformitate cu legea contrastului care acționează pe linia tuturor elementelor (melodic, ritmic, tonal, armonic, instr. etc.). Începând cu sonatele pentru orch. (sinfonia) create de Ph. E. Bach (1714-1788), sonatele pentru pian de M. Clementi (1752-1832) și reforma operei* efectuată de Ch. W. Gluck (1714-1787) prin „manifestul” operei Alcesta, evoluția c. cunoaște momente de vârf ale creației marilor personalități din Școala Vieneză*: J. Haydn, W. A. Mozart și L. van Beethoven. Haydn este considerat ca părinte al simfoniei, compunând în acest gen 104 lucrări; a fixat planul formei sale definitive scriind de asemenea lucrări definitorii în domeniul muzicii de cameră [cvartete, triouri (2), sonate]. Mozart, prin echilibrul, grandoarea, inventivitatea și strălucirea lucrărilor sale, reprezintă, de fapt, apogeul c. A compus 41 de simfonii, peste 20 de concerte (2) instr., nenumărate cvintete (2), cvartete, triouri, sonate, toate adevărate modele ale gândirii estetice clasice. Beethoven, încheind triada acestor genii ale c., face totodată trecerea spre o nouă epocă, romantismul, prin clocotul sentimentelor exprimate, amploarea acordată formelor în cadrul genurilor c., simfonismul îndrăzneț, desfășurările tonale deosebite, pe care le întâlnim atât în muzica simf., cât și în cea camerală (cvartete, sonate). Putem nota și numele unor compozitori care, chiar dacă nu s-au ridicat la valoarea celor trei titani ai Școlii vieneze, au făcut parte din epocă: J.N. Hummel, C. Czerny, I. Moscheles, M. Clementi, B. Romberg, N. Piccini, L. Boccherini, G. Paisiello, D. Cimarosa, A. Salieri, G.L.P. Spontini, N.A. Zingarelli, G.A. Rossini, Monsigny, Fr. J. Gossec, A.E.M. Grétry, N. Dalayrac, Rouget de l’Isle, J.-Fr. Lesueur, E. N. Méhul.

CLASICÍSM (‹ fr.) s. n. 1. Atitudine estetică ce se caracterizează prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional elementele frumosului, în conformitate cu anumite norme deduse rațional (de ex.: legea celor trei unități în dramaturgie), tinzînd spre un ideal, senin și echilibrat, al perfecțiunii formelor. C. caracterizează cultura antichității greco-latine (sculpturile lui Fidias, arhitectura clădirilor de pe Acropole, tragediile lui Eschil, Sofocle, Euripide, „Artele poetice” ale lui Aristotel și Horațiu) și alte momente ale diverselor culturi dominate de un ideal similar. 2. Clasicismul francez = curent în arta și literatura franceză a sec. 17, care se caracterizează prin imitarea modelelor greco-romane, interesul pentru aspectul moral și urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și sensibilității de către rațiune, prin cultul pentru adevăr și natural (în literatură), prin înfrumusețarea și înnobilarea naturii (în pictură), prin respectarea strictă a anumitor reguli care ar guverna diversele genuri, prin ordine, echilibru și claritate. Reprezentanți: Corneille, Racine, Molière, Boileau, La Fontaine, La Bruyère (în literatură); Ch. Perrault, Le Vau, Le Nôtre, J.H. Mansart (în arhitectură); A. Coysevox, J.B. Tubi, F. Girardon (în sculptură); N. Poussin, Cl. Lorrain, P. Mignard, Ph. de Champaigne, frații Le Nain, Ch. Le Brun (în pictură). După un moment de eclipsă, c. triumfă din nou în a doua jumătate a sec. 18. 3. Perioadă din istoria culturii universale și naționale care reprezintă maximum de realizare pentru etapa istorică dată. ◊ C. vienez = perioadă din istoria muzicii, cuprinsă între a doua jumătate a sec. 18 și primele decenii ale sec. 19, ilustrată prin creația de nobilă simplitate, claritate și armonie a compozitorilor Haydn, Mozart și Beethoven.

Intrare: clasicism
clasicism substantiv neutru
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular clasicism clasicismul
plural
genitiv-dativ singular clasicism clasicismului
plural
vocativ singular
plural