2 intrări

24 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

clacá vi [At: LTR / Pzi: ~chéz / E: fr claquer] 1 (D. cai) A i se umfla tendonul la picioarele din față și a nu mai putea merge. 2-3 (D. sportivi) A suferi o întindere sau o ruptură de tendon ori de ligament în urma unui efort fizic. 4 (D. oameni) A întrerupe o activitate intensă, din cauza unei incapacități provocate de surmenaj.

CLACÁ, clachez, vb. I. Intranz. (Despre sportivi) A suferi o întindere sau o ruptură de tendon ori de ligament la picioare, în urma unui efort. ♦ P. ext. A ceda din punct de vedere nervos. – Din fr. claquer.

CLACÁ, clachez, vb. I. Intranz. (Despre sportivi) A suferi o întindere sau o ruptură de tendon ori de ligament la picioare, în urma unui efort. – Din fr. claquer.

clacá (a ~) vb., ind. prez. 3 clacheáză

clacá vb., ind. prez. 1 sg. clachéz, 3 sg. și pl. clacheáză

CLACÁ vb. I. 1. intr. (Franțuzism) A face să se audă, a produce un zgomot sec. ♦ (Despre condensatori) A se strica. 2. refl. A-și luxa tendonul la picior (printr-o călcătură stângace). ♦ (Despre cai) A avea tendoanele picioarelor (din față) umflate. [< fr. claquer].

CLACÁ vb. I. intr. 1. a face să se audă, a produce un zgomot sec ◊ (despre condensatori) a se strica. 2. (fig., fam.) a ceda psihic în urma unor suprasolicitări. ◊ a eșua, a da greș. II. refl. a-și luxa tendonul la picior. ◊ (despre cai) a avea tendoanele picioarelor (din față) umflate. (< fr. claquer)

A CLACÁ ~ chéz 1. tranz. (mai ales despre sportivi) A provoca o leziune prin întinderea ori ruperea tendoanelor sau ligamentelor de la un picior. 2. intranz. (despre cai) A contracta o inflamație la tendoanele picioarelor din față. /<fr. claquer

clácă2 sf [At: DA / Pl: clăci / E: fr claque] (Frî; la teatru) Grup de spectatori plătiți să aplaude.

clácă1 sf [At: ANON. CAR. / Pl: clăci / E: bg тлaкa] 1 (În feudalism) Muncă fară plată pe care țăranul fară pământ era obligat să o presteze în folosul stăpânului moșiei. 2 Perioada când se facea clacă (1). 3 (Înv; îs) Om de ~ Clăcaș. 4 (Ccr) Ceea ce se realiza în urma clăcii (1). 5 (Înv) Prestație ocazională neremunerată în folosul comunității. 6 (Înv) Muncă prestată benevol de un grup în folosul cuiva (însoțită sau) urmată de o petrecere. 7 (Înv) Petrecere care însoțește claca (6). 8 (Înv; îs) ~ca lui Dumnezeu Război. 9 (Înv; îs) Lucru de ~ Lucru gratuit. 10 (Înv; fig; îas) Lucru făcut de mântuială. 11 (îvp; îe) A da ~ la ceva A se repezi mai mulți deodată, terminând repede. 12 (Îs) Vorbă de ~ Flecăreală. 13 (Înv; îe) A ajunge de ~ A ajunge de batjocură. 14 (Îvp; îe) A-și bate gura de ~ A flecări. 15 (Îrg; îs) ~ca jocului Petrecere organizată de un fruntaș al satului pentru o zi de secerat. 16 (Înv; d. tineri) Ceată. 17 (Îlav) De ~ Degeaba.

CLÁCĂ, clăci, s. f. 1. Muncă prestată de țăranii șerbi și liberi, fără pământ, în beneficiul stăpânilor de moșie. ◊ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost. 2. Muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. ◊ Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă sau neserioasă; flecăreală. – Din bg. tlaka.

CLÁCĂ, clăci, s. f. 1. Formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratuită pe care țăranul, fără pământ, era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moșie. ◊ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost. 2. Muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. ◊ Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă sau neserioasă; flecăreală. – Din bg. tlaka.

CLÁCĂ, clăci, s. f. 1. (În regimul feudal) Muncă pe care țăranul era obligat s-o presteze gratuit în folosul stăpînului moșiei; reprezintă forma cea mai caracteristică a rentei feudale, deci a raporturilor de producție care stau la baza orînduirii feudale. V. boieresc. Domnitorul mărește numărul zilelor de clacă la douăsprezece. IST. R.P.R. 283. Mai specialiști în chestiuni de clacă decît clăcașii, nu cunosc. CAMIL PETRESCU, B. 148. – Pribegi de bir și clacă, Copii fără noroc, Tu-i strîngi în codrii noaptea Sub brazi, pe lîngă foc. COȘBUC, P. I 217. Mă duela moșia mea, la Țălinoasa, și poroncesc țăranilor să-mi facă o clacă de vro cinci zile. ALECSANDRI, T. II 239. Claca și la noi, ca pretutindeni, este o urmare, un drept al feudalității, adus din țările occidentale în Ungaria și in Polonia și de acolo în Principatele Romîne. KOGĂLNICEANU, S. A. 140. ◊ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mîntuială, neîngrijit, prost. Muncă colectivă benevolă pe care o fac țăranii unii în folosul altora și care de obicei este însoțită de o mică petrecere cu povestiri, glume, jocuri etc. V. șezătoare. Să ne ducem sara unele la altele... cu toate că vremea clăcilor a cam trecut. CAMILAR, TEM. 60. La lelea Ilinca era clacă de tors în seara aceea. SANDU-ALDEA, U. P. 202. Și la clacă și la nunți Și la glume-n șezătoare Numai eu să nu fiu oare? COȘBUC, P. II 170. O dată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi, i-am scos Măriucăi un șoarec din sîn. CREANGĂ, A. 63. Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă, fără miez; flecăreală. Dacă... ai poftă și vreme să mai schimbăm două vorbe de clacă, mă găsești, după amiezi, 1/2-5, la Gambrinus. CARAGIALE, O. VII 332. (Despre persoane) A ajunge de clacă = a ajunge de batjocură. 2. Prestație ocazională la diverse lucrări de interes public. În ziua de sfîntul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7.

clácă s. f., g.-d. art. clắcii; pl. clăci

clácă s. f., g.-d. art. clăcii; pl. clăci

CLÁCĂ s. 1. (IST.) boieresc, robotă. (Ca formă a rentei feudale, ~ din Țara Românească se numea în Moldova boieresc, iar în Transilvania robotă.) 2. șezătoare, (reg.) furcărie, (Transilv.) habă, habără, (prin Munt.) sideancă. (~ făcută la țară în serile de iarnă.)

clácă (clắci), s. f.1. (Înv.) Prestație feudală, muncă neplătită pe care iobagul era obligat să o facă în folosul stăpînului. – 2. Muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile cîmpului, pentru construcții și, între femei, pentru treburile gospodărești, și se termină de obicei printr-o petrecere, cu băuturi și jocuri de societate. Sl. tlaka „serviciu feudal” (Cihac, II, 416; Conev 66); cf. sb., cr., slov., ceh. tlaka „serviciu”, pol. tłoska „muncă voluntară”, rut. kljaka, al cărui fonetism indică un împrumut din rom. (Miklosich, Wander., 21; Candrea, Elemente, 407). Cf. toloacă.Der. clăcui, vb. (a organiza sau a participa la o clacă, muncă voluntară); clăcaș, s. m. (înv., birnic; care ia parte la o clacă); clăcășesc, adj. (de clăcași).

CLÁCĂ clăci f. 1) înv. Muncă gratuită pe care țăranii iobagi erau obligați s-o presteze în folosul proprietarului; boieresc. ◊ Lucru de ~ muncă făcută de mântuială. Vorbă de ~ vorbă neserioasă. 2) Muncă colectivă benevolă organizată de săteni pentru a se ajuta reciproc, urmată uneori de o mică petrecere. /<bulg. tlaka

clacă f. 1. odinioară, zilele de muncă gratuită ce șerbul și țăranul erau datori a face Domnului, boierilor sau călugărilor: ea purta în Moldova numele de boieresc și în Ardeal cel de robotă. Claca a a fost desființată în 1864, odată cu împroprietărirea țăranilor; 2. azi, lucru de clacă, gratuit, fig. fără tragere de inimă, ordinar, prost; vorbă de clacă, vorbă deșartă, seacă; 3. muncă ce fac sătenii la sărbători mici ca o facere de bine; 4. șezătoare unde se lucrează și se petrece în acelaș timp: la o clacă de desghiocat păpușoiu CR. [Serb. TLAKA].

clácă f., pl. ăcĭ (vsl. sîrb. tlaka, d. tlačiti, a izbi, tlešti-tlŭkon, tlŭknonti, a bătături [!]; bg. tlŭka, rut. toloká și kláka, clacă, toloacă, tolóčiti, a călca ĭarba. D. rom. vine ung. kaláka, koláka. V. toloacă, tologesc, stîlcesc). Vechĭ. Corvadă [!], muncă gratuită pe care țăraniĭ și șerbiĭ o datoraŭ domnuluĭ, boĭerilor saŭ mînăstirilor: în Țara Rom. 12 zile pe an, în Mold. 24, (numită și boĭeresc și lucru, ĭar în Trans. robotă). La 1864, supt [!] Cuza, fiind împroprietărițĭ țăraniĭ, s'a desființat claca. Azĭ. Ajutor mutual între țăranĭ la seceriș, la dezghĭocat fasole ș. a., cînd se adună în casa celuĭ care are nevoĭe de ajutor și care le dă în schimb mîncare și băutură, și ast-fel e sinonim cu șezătoare. Lucru de clacă, lucru gratuit și (fig.) fără tragere de inimă, decĭ prost. Vorbă de clacă, vorbă deșeartă [!], seacă. V. beĭlic, furcărie, govie, nedeĭe, zbor 3, ghĭuluș.

Intrare: clacă
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cla claca
plural clăci clăcile
genitiv-dativ singular clăci clăcii
plural clăci clăcilor
vocativ singular
plural
Intrare: claca
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) claca clacare clacat clacând singular plural
clachea clacați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) clachez (să) clachez clacam clacai clacasem
a II-a (tu) clachezi (să) clachezi clacai clacași clacaseși
a III-a (el, ea) clachea (să) clacheze claca clacă clacase
plural I (noi) clacăm (să) clacăm clacam clacarăm clacaserăm, clacasem*
a II-a (voi) clacați (să) clacați clacați clacarăți clacaserăți, clacaseți*
a III-a (ei, ele) clachea (să) clacheze clacau claca clacaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)