ciuruc sn [At: LM / Pl: ~uri / E: tc çürük] 1 Lucru fără valoare. 2 Rămășiță inutilă. 3 (Dep) Om care nu e bun de nimic. 4 (Înv; îs) ~ul școlii Cel mai slab școlar. 5 (Înv; pex) Vită care nu e bună de muncă (și, drept urmare, este destinată tăierii). 6 (Înv; pex) Vită prea mică pentru a fi pusă la muncă.

CIURUC (pl. -ucuri) sn. Rămășiță de lepădat, lepădătură, ființă netrebnică: te miră cu ce ~curi, de oștire veneau, să zică că se țineau de cuvînt (ISP.) [tc.].

CIURUC, ciurucuri, s. n. (Mai ales la pl.) Lucru fără valoare, rămășiță bună de aruncat, rest care nu mai e bun de nimic. ◊ Fig. (Depreciativ) Om care nu-i bun de nici o treabă, vrednic de dispreț, decăzut din punct de vedere moral. Mediocrități... ciurucuri sociale. CARAGIALE, N. F. 89. Acest Pan era un ciuruc de zeu, ce trăia prin păduri. ISPIRESCU, U. 107.

CIURUC ~uri n. 1) Obiect fără valoare; rămășiță bună de aruncat. 2) depr. Om de nimic, demn de dispreț. /<turc. çurük

ciuruc n. 1. căzătură de vită (bună de îngrășat pentru tăiere); 2. rămășiță de lepădat, drojdie (fig.): ciurucuri de oștire ISP. [Turc. ČÜRÜK, netrebnic].

cĭurúc n., pl. urĭ (turc. čürük, putred. V. gĭurumea). Brac, lucru prost orĭ vechĭ: un cĭuruc de lampă. Om saŭ animal de puțin preț: un cĭuruc de cal, la întrunire aŭ venit toate cĭurucurile.

ciuruc s. n., pl. ciurucuri

ciuruc s. n., pl. ciurucuri

ciuruc s. n., pl. ciurucuri

ciuruc (ciurucuri), s. n. – Deșeu, zdreanță, lucru sau om de nimic. Tc. çürük „putred, stricat” (Șeineanu, II, 139; Lokotsch 446), cf. bg., sb. čuruk.

ciuruc, ciurucuri s. n. 1. lucru / obiect lipsit de valoare 2. (peior.) persoană vrednică de dispreț

ciurúc, ciurucuri, s.n. 1. Rămășiță de ceva, rest. 2. Ceva uzat, folosit. 3. Om care nu se pricepe la nimic. – Din tc. čürük „putred, stricat” (Șăineanu, după DER; Scriban, MDA).