ciupic sm vz cipic

CIUPIC = CIPIC: era îmbrăcat cu ~i galbeni (ISP.).

ciupic m. Mold. V. cipici.

cĭupíc, V. cipic.

chipic sm vz cipic

cipic sm [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 16 / V: (reg) chipic, ciupic / Pl: ~ici / E: bg чепик] (Mol; înv) 1 Gheată. 2 Papuc de lână împletită sau de stofă. 3 Pantof.

tipici smp vz cipic

CIPIC sm. 👞 1 Gheată, botină: ~i de lac (CAR.)¶ 2 Olten. Papuc: încălță niște ~i de-i făcea piciorul puică (ISP.) [ung. cipok; č în loc de ț, rezultat, prin asimilațiune: cipici < *țipici].

CIPIC, cipici, s. m. 1. (Învechit) Gheată (mai fină), pantof. Își desculță opinca și-ncalță cipicul. BIBICESCU, P. P. 133. 2. Papuc de lînă împletită sau de stofă. Cipicii îi erau îmbibați, de apa și de glodul prin care venise. CAMILAR, TEM. 15. – Pl. și: (s. n.) cipice (HOGAȘ, DR. II 122).

CIPIC, cipici, s. m. 1. Papuc de lînă împletită sau de stofă. 2. (Înv.) Gheată (fină), pantof. – Bg. čepiku.

CIPIC ~ci m. mai ales la pl. 1) Obiect de încălțăminte fără tocuri, confecționat din postav sau din lână. 2) Papuc de casă. /<bulg. țepik

cipici (ciupici) m. pl. botine. [Ung. CSIPÖKE].

cipíc și cĭupíc m. (ung. cípöke, dim. d. cipö, gheată; bg. čipik). Munt.. Pantof (de pîslă, de lac ș. a.). Bocîncă.

cipic s. m., pl. cipici

cipic s. m., pl. cipici

cipic s. m., pl. cipici

cipic (cipici), s. m. – Papuc. – Var. ciupic, țipic. Din. bg. čepik, după DAR; din mag. cipöke, după Cihac, II, 491. Mag. explică mai bine var. Cf. iud. sp. čipičis (Wagner, Caracteres generales del judeoesp., Madrid 1930, 71).